Născută în ţara sovietelor

Semne de carte şi biblioteci

Olga Berggolts s-a născut în oraşul de pe Neva la 16 mai 1910 în familia Mariei şi a medicului chirurg Feodor  Berggolts ( nume german după bunel de pe linia tatei). A copilărit în Sankt Petersburg. De la 8 ani, împreună cu familia, timp de 12 ani , a locuit ân cheliile mănăstirii din Bogoiavlevsk. La 16 ani absolveşte şcoala de muncitori (1926). Debutează cu versuri în ziarul „Scânteile Leningradului” în 1925.  În acelaşi an îl întâlneşte pe poetul Boris Kornilov cu care se căsătoreşte. Învaţă împreună la cursurile superioare a Institutului de Arte. Din 1930 este angajată la revista „Чиж". Urmează Facultatea de Filologie a Universităţii din Leningrad. În 1930 divorţează de Kornilov şi se recăsătoreşte cu Nicolai Molceanov, un fost coleg de clasă.

După Universitate pleacă în Kazahstan în calitate de corespondent al ziarului „Stepa sovietică”. Revine în Leningrad la uzina Electrosila. Aici lucrează la ziarul uzinei până în 1934. În următorii doi ani Olga ajunge cunoscută ca poetă.

La 13 decembrie 1938 este arestată şi învinuită de „legături cu duşmanii poporului”. I se încriminează participarea la organizarea unui complot împotriva lui Stalin şi Jdanov. Chinuită de KGB, Olga naşte un copil mort (două fetiţe i-au murit înainte). La 3 iulie 1939 este eliberată şi reabilitată. Cu toate acestea, în 1940 Olga Berggolts devine membră a VKP(b) 

În anii celui de al doilea război mondial lucrează la radio în Leningradul asediat Soţul Nicolai Molceanov moare de foame. Pe tatăl ei, Feodor Berggolţ, pentru că n-a dorit să colaboreze cu NKVD-ul, în 1942 este expulzat din Leningrad în oraşul Minusinsk, regiunea Krasnoiarsk. În această perioadă fiica scrie „ode patriotice”. În 1942 moare şi cel de al doilea soţ. După război, timp de 13 ani trăieşte în căsnicie cu Gheorghi Macogonenko. Poeta moare în oraşul ei natal la 13 noiembrie 1975, în vârstă de 65 de ani.

ЗАМЕТЬ 
Заметь, заметь! Как легчает сердце,
Если не подумать о себе,
Если белое свистит и вертится
По глухой осине-голытьбе...

Я не знаю — кто я, для кого я,
Чьи сегодня брови отогреть?
Верно то, что за сугробным воем
Вязнет полночь в жухлой проворе...

— Задыхается, синеет, молит...
Не моя ль то песня, не моя ль?
Заметь, ты пророчествуешь, что ли,
Накипая мукой по краям?

Ей ли, проще радужного ситца
Растянув пургой спаленный рот,—
Посинеть, задохнуться и биться
У чужих заборов и ворот?..

Не хочу! Не верится, не верится
Наколдованной такой судьбе
...Как легчает, как пустеет сердце,
Если не подумать о себе.