Semne de carte şi biblioteci
În
ultimii ani, viața poetului intră în declin, o imagine tristă a lui Mickiewicz
fiind zugravită de scriitorul rus Alexander Herzen: sărac, deznădajduit, măcinat
de conflicte familiale, îmbătrânit prematur. În iarna anilor 1848-1849 este
vizitat de Frederic Chopin, care îi mai alină sufletul cu minunata sa muzică de
pian. Cu ceva timp in urmă, Chopin pusese pe note două poeme de-ale
compatriotului său înstrăinat, intitulate Cântece poloneze.
În
1849 Mickiewicz pune bazele ziarului La Tribune des Peuples („Tribuna
poporului”), care rezistă doar un an. Speranța în restaurația Imperiului
Francez pare să-i dea aripi, așa că apare Oda latină, dedicată lui
Napoleon al III-lea.
Reacțiunea
contrarevoluționară reușește însă să-i interzică a mai ține cursuri în fața
studenților. Au loc manifestații de simpatie ale tinerilor. În 1852 Jules
Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz sunt concediați de la College de
France sub motivul că au refuzat să jure credință noului regim politic.
În
1855 soția lui, Celina, moare. Izbucnirea Războiul Crimeii îl determină să-și
lase copiii minori la Paris. Pe 22 septembrie 1855 ajunge la Constantinopol,
capitala Imperiului Otoman, unde organizează o armată poloneză care să lupte
împotriva Rusiei. Impreună cu prietenul său Armand Levy alcătuiește o legiune
evreiască, „Husarii lui Israel”, care includea evrei ruși și palestinieni. În
timpul unei campanii militare se îmbolnăvește, probabil de holeră. Moare în
apartamentul său din Constantinopol de pe strada Yenișehir (astăzi muzeu), pe
26 noiembrie 1855, trupul fiindu-i înhumat într-o criptă de la subsol. Mai
târziu, este adus în Franța și înmormântat la Montmorency, pentru ca în 1890
rămășițele pământești să-i fie transportate în Polonia, la Catedrala Wewel din
Cracovia, unde se odihnește alături de alte personalități ale culturii și
politicii poloneze.
P.S. De pe poliţa cu
cărţi: Poezii (Bucureşti, 1957); Pan Tadeusz (Bucureşti, 1956).
Laurei
Doar te-am văzut şi-ndată
m-am şi aprins la faţă
Cătând o cunoştinţă-n privirile-ţi străine;
Împurpurarea ta s-a şi răsfrânt în mine
Ca roza care pieptu-şi deschide-n dimineată.
Doar ai cântat – şi plânsul un val mi-a pus privirii
Căci inima-mi fusese de glasul tău mişcată;
Mi se părea că îngerii l-au chemat, să bată
Pe-al cerului cadran, secunda mântuirii.
Iubito! Ochii tăi,
deschis să recunoscă
De-am să te mişc vreodată cu vorba sau privirea;
Nu-mi pasă: oameni, soarta, de-au să se-mpotrivească,
Nici de-mi va fi
iubirea doar un himeric vis
Şi dacă mâna-ţi altuia au s-o daruiască,
Să recunoşti că mie mi-e sufletul tău scris.
