Titlu

în dialog cu comunitatea

BIBLIOTECA OVIDIUS ÎŢI OFERĂ CE ARE MAI BUN: INFORMAŢIE UTILĂ, CELE MAI ATRACTIVE SPAŢII, BIBLIOTECARI CALIFICAŢI
VINO ŞI TE VEI CONVINGE!


Menu

vineri, 27 februarie 2015

Viziunile biologice ale lui Steinbeck

Semne de carte și biblioteci
John Ernst Steinbeck s-a născut la 27 februarie 1902 în Salinas, comitatul Monterey California. El  Steinbeck a fost fiul unuia dintre pionierii regiunii și al unei învățătoare. S-a înscris la Universitatea din Stanford ca student special, deoarece trebuia să-și finanțeze singur studiile. Din acest motiv și-a întrerupt adesea cursurile, făcând diferite munci ocazionale ca lucrător de fermă, culegător de fructe, zugrav, muncitor constructor și altele. După patru ani, fără să-și termine studiile, a părăsit Universitatea, în frecventarea căreia a arătat o pasiune deosebită pentru biologie și mai ales pentru biologie marină.
Pleacă la New York, unde a încearcă să trăiască din scris ca gazetar. Nereușind, s-a întors în California unde a lucrat ca laborant chimist, zidar și muncitor agricol, pribegind din loc în loc.
Un timp a trăit pe o ambarcațiune proprie, câștigându-și existența din pescuit. Locuind în Pacific Grove cunoaște pe conducătorul unui laborator de biologie, Ed Ricketts, care devine un prieten apropiat și sfătuitor al lui Steinbeck. Împreună ei au publicat în 1941 o carte: Sea of Cortez (Marea lui Cortez), în care romancierul și-a expus în mod sistematic opiniile asupra literaturii și asupra destinului uman, văzute dintr-o perspectivă biologistă, organicistă.
Primul roman al lui Steinbeck, Cup of Gold (Cupa de aur), fusese publicat în 1929, fiind o povestire romantică de aventuri care, ca și următoarele două cărți (Pastures of Heaven, Pășunile Raiului, culegere de nuvele publicată în 1932, și To a God Unknown, Unui Dumnezeu necunoscut, 1933), nu s-a bucurat de succes sau de atenția criticii. De remarcat totuși, că în Pășunile Raiului, scriitorul se oprește asupra obiceiurilor și miturilor regiunii în care a trăit și a peregrinat, ceea ce a constituit apoi filonul întregii sale epici. Cu noua sa carte, Tortilla Flat (Cartierul Tortilla), din 1935, istorisire a aventurilor unei fictive comunități de vagabonzi excentrici din Monterey, Steinbeck devine un nume cunoscut în literatura americană. Scrisul romancierului se maturizează în anii marii depresii, oamenii mărunți și muncitorii agricoli migratori devenind eroii principali în romanele sale.
După Tortilla Flat, Steinbeck a publicat o succesiune de cărți, bucurându-se de o mare popularitate în rândul cititorilor: In Dubious Battle (Bătălie îndoielnică) în 1936, Of Mice and Men (Oameni și șoareci) în 1937, care va fi și dramatizată, și The Grapes of Wrath (Fructele mâniei), în 1939, cel mai bun roman al scriitorului, inspirat de o călătorie întreprinsă împreună cu un grup de okies (familii de fermieri săraci din Oklahoma, izgoniți de pe pământurile lor) în migrația lor spre vest, în căutare de lucru pe meleagurile fertile ale Californiei. Cartea va fi distinsă cu Premiul Pulitzer și va avea un ecou larg în opinia publică din SUA.
În timpul celui de-al II-lea război mondial, Steinbeck a fost corespondent special în Europa al forțelor aeriene americane și al ziarului New York Herald Tribune.
După război a continuat să publice romane și scrieri cu caracter documentar sau de reportaj, încercând să repete succesul Fructelor mâniei, dar fără să reușească. Cu romanele: East of Eden (La răsărit de Eden), 1952, și apoi The Winter of Our Discontent (Iarna vrajbei noastre), 1961, o critică ascuțită a declinantelor valori ale societății americane, Steinbeck a câștigat o mai largă apreciere din partea cititorilor și a criticii.
În anul 1962, i-a fost decernat Premiul Nobel pentru literatură. Romancierul a murit în decembrie 1968.
P.S. Pe rafturile bibliotecii noastre: Собрание сочинений в 6 томах (Москва, 1969); Nopți fără lună (București, 2007); Perla (București, 2009); Călătorii cu Charley (București, 2010).


Tărâmurile vrăjite ale lui Lawrence Durrall

Semne de carte și biblioteci
Lawrence George Durrell s-a născut pe 27 februarie 1912, în India, în Jullundur, în fosta Indie Britanică, ca fiu al inginerului de construcții civile Lawrence Samuel Durrell și al unei irlandeze protestante, Louisa Florence Dixie, născuți la rândul lor în Indiile Britanice.Fratele lui mai mic Gerald Durrell a devenit cunoscut zoologist și naturalist (1920-1995).
La vârsta de 11 ani,Lawrence a fost trimis la școală în Anglia - țară în care nu a fost fericit și pe care a părăsit-o foarte repede. Primul său roman, Pied Piper of Lovers, a fost publicat in 1935. In acel an Durrell, soția sa, frații mai mici (Leslie, Margaret, Gerald) și mama s-au mutat pe insula grecească Corfu, unde au trăit până în 1941, când au părăsit-o din cauza declanșării războiului. Lawrence Durrell a divorțat de soție in 1942, și a devenit un peripatetician, trăind în Egipt, insula Rhodos, Argentina și Grecia, stabilindu-se în final în sudul Franței. A fost căsătorit de 4 ori.
În august 1937, alături de soția sa Nancy, a ajuns la vila Seurat din Paris, într-un fel de pelerinaj pentru a-l întâlni pe idolul său, romancierul american, Henry Miller, autor al faimoaselor romane Tropic of Cancer. Miller și Durrell au început să colaboreze la înființarea propriei lor mișcări literare. A murit la aproape 79 de ani.
P.S. Cărți pe poliță la „Ovidius”: Justine (București, 1989); Păsări, lighioane și rubedenii (București, 1991); Mountolive (București, 1991); Tung (Cluj-Napoca, 1994); Cvintetul din Avignon. Constance (București, 1996).


Cultura în lume

27 februarie
  • 1477: Cu o bulă papală Papa Sixt al IV-lea a aprobat înființarea unei universități în Uppsala, Suedia. Este cea mai veche universitate existentă din Scandinavia.
  • 1861: Trupele rusești trag asupra unei mulțimi din Varșovia care protesta împotriva ocupației ruse și sunt uciși cinci protestatari.
  • 1866: A apărut, la București, revista "Sarsailă" (până la 18 mai 1866), condusă de N.T. Orășanu; a continuat revista "Nichipercea", căreia i-a preluat și numărătoarea anilor și a numerelor de apariție.
  • 1900: Este fondat FC Bayem Munchen.
  • 1964: Guvernul italian anunță că acceptă sugestii cu privire la modul de a salva de la prăbușire renumitul Turn înclinat din Pisa.



joi, 26 februarie 2015

Victor Hugo și mizerabilii Franței

Semne de carte și biblioteci
Dramaturgul şi romancierul Victor-Marie Hugo a fost al treilea și ultimul fiu al lui Joseph Léopold Sigisbert Hugo (1773–1828) și Sophie Trébuchet (1772-1821). S-a născut la 26 februarie, în anul 1802 la Besancon  în regiunea Franche-Comte. Deși a locuit în Franţa, cea mai mare parte a vieții lui, din 1851 până în 1870 a fost exilat și a locuit în Belgia, în Jersey și Guemsey. Copilăria lui Victor Hugo a fost marcată de o serie de evenimente deosebite: căderea și revenirea Primei Republici și apariția primului imperiu sub Napoleon Bonaparte. Acesta s-a proclamat împărat la doar 2 ani după ce Victor Hugo s-a născut iar până ca el să împlinească 18 ani, monarhia burbonă a fost restaurată.
Tatăl lui Victor Hugo era ateist republican și ofițer în armata lui Napoleon, pe care îl stima enorm, iar mama sa era catolică și regalistă.
În ciuda dorințelor mamei sale, Victor Hugo s-a îndrăgostit și logodit în secret cu iubita lui din copilărie, Adele Foucher (1803-1868), dar abia după moartea mamei, Hugo s-a căsătorit cu Adèle în 1822. Cuplul a avut 5 copii: Lèopold (în 1823), care a murit la o vârstă foarte fragedă, Lèopoldine (1824), Charles (1826), François-Victor(1828) și Adèle (1830).
Victor Hugo era simpatizant al Republicii. A fost „pair” al Franţei, iar în anul 1841 a fost ales în Academia Franceză.
Zece ani mai târziu, Hugo a fost exilat pentru curajul de a-l numi pe Napoleon al III-lea „trădător”. A fost exilat din 1851 până în 1870, când s-a întors în Franța.
În decursul exilului, Hugo a publicat o parte din pamfletele sale cele mai celebre la adresa lui Napoleon al III-lea: „Napoleon cel micși „Istoria unei crime”. Deși au fost interzise în Franța, pamfletele sale au avut o puternică influență în țările învecinate. Hugo a scris în exil și Mizerabilii, probabil cel mai cunoscut roman al său. Primele opere ale lui Victor Hugo au fost profund influențate de Francois-Rene de Chateaubriand. El a publicat primul său roman, Han din Islanda, în 1823, la numai 21 de ani. Se stinge din viaţă în vârstă de 83 de ani.
P.S. Din colecţia noastră: Raconte par un temoin de sa vie”(Paris, s.a); Cea din urmă zi a unui condamnat (București, 1991); Mizerabilii (Craiova, 1993); Mizerabilii (București, 2004); Franța și Belgia, Alpii și Pirineii (București, 1987).


Cultura în lume

26 februarie
  • 1829: S-a născut Levi Strauss, creatorul jeans–ilor (decedat în 1902).
  • 2001: Talibanii dinamitează două statui uriașe ce-l reprezentau pe Budha în Bamiyan, Afganistan.

miercuri, 25 februarie 2015

Cultura în lume

25 februarie


  • 1817: Deschiderea oficială a muzeului Național Brukenthal din Sibiu, cel mai vechi muzeu din țară.
  • 1836: Samuel Kolt a patentat revolverul în Statele Unite.
  • 1866: Debutul literar al lui Mihai Eminescu în revista Familia din Oradea, cu poezia De-aș avea...
  • 2001: În Republica Moldova comuniștii anti-reformă câștigă alegerile.
  • 2006: Numărul estimat pentru populația lumii este de 6,5 miliarde de locuitori.

Karl May, hoț și mare scriitor

Semne de carte și biblioteci
Karl Friedrich May (sau mai corect Carl Friedrich May) s-a născut la 25 februarie 1842 și a fost, timp de decenii, unul dintre scriitorii germani cei mai productivi și mai citiți, fiind cunoscut pentru romanele sale de aventuri. Mai cunoscute sunt romanele sale cu povestiri de călătorie din orient sau de pe teritoriul SUA și al Mexicului. O mare parte din operele sale au fost ecranizate, sau adaptate pentru piese de teatru.
Karl May provine dintr-o familie săracă de țesători, fiind al cincilea fiu dintr-o familie cu 14 copii, din care nouă mor la câteva luni după naștere. În anul 1844, probabil dintr-o carență de vitamina A, copilul contracterază o hemeralopie, boală care, cu timpul, se va înrăutăți, ajungând, după spusele scriitorului la o „orbire funcțională”, care va fi tratată cu succes la vârsta de cinci ani.
Fiind un tânăr plin de fantezie, este sprijinit încă din școală să urmeze un curs privat de muzică. Din anul 1856 studiază la seminarul pedagogic din Waldenburg (Saxonia), de unde este exmatriculat în anul 1859, din cauza sustragerii (furtului) a șase lumânări. În urma iertării păcatului său, i se admite urmarea cursului de la seminarul pedagogic din „Plauen” (Saxonia), curs pe care este nevoit să-l părăsească definiv după câteva zile, fiind reclamat că ar fi sustras ceasul de buzunar al unui coleg, fiindu-i interzis de a mai urma un seminar.
În următorii doi ani duce o viață grea, din punct de vedere financiar, străduindu-se să-și câștige existența pe căi legale. Astfel, el va acorda consultații private, va scrie narațiuni, va compune unele piese muzicale și va recita (declama) poezii.
Aceaste ocupații nu i-a asigurat nevoile existențiale. Ca urmare, a fost nevoit să recurgă la furturi, înșelăciuni, prezentându-se ca o persoană de vază, cea ce face să fie urmărit de poliție. În anul 1865 este condamnat la 4 ani de detenție și a fost pus să lucreze în „casa săracilor”. După obținerea libertății, eșuează toate încercările sale de a-și câștiga existența pe o cale cinstită, fiind nevoit din nou să recurgă la furt și înșelătorii, de multe ori eforturile mari erau răsplătite cu o pradă de valoare mică.
În 1870 este arestat în Niederalgersdorf, Boemia pentru vagabondaj și după identificarea lui predat autorităților din Saxonia, unde va sta între anii 1870 și 1874 în penitenciarul din Waldheim. În anul 1874, când se poate întoarce în casa părintească, începe să scrie în noiembrie „Die Rose von Ernstthal” (Trandafirul din Ernstthal). În anul 1879 primește o ofertă de la un cotidian catolic din Regensburg de a-și publica povestirile sale mai întâi la ei.
Cinci ani mai târziu, în 1879, la Stollberg (Sachsen) este arestat timp de 5 zile pentru încercarea de înșelare a autorităților, prin declararea unei identități false. După căsătoria cu Emma Pollmer, în anul 1880, începe o viață normală, scriind cărțile care i-au adus succesul.
Karl May începe în anul 1880 cu povestirile din "Orientzyklus" (Ciclul Orient) ce durează, cu mici întreruperi, până în anul 1888. În paralel, scrie și pentru alte ziare cotidiene, în afară de cel din Regensburg, folosind pseudonime diferite, pentru ca textele sale să fie onorate de mai multe ori. Până la moartea sa, a scris peste o sută de povestiri seriale în diferite cotidiene ca „Deutschen Hausschatz”, „Der Gute Kamerad”, „Kolportage”, până ce va întâlni în 1892 pe editorul „Friedrich Ernst Fehsenfeld” (1853-1933) care îi propune prezentarea narațiunilor sale în cărți. Astfel va apare „Karl May’s Gesammelte Reiseromane” (Culegerea de romane de călătorie a lui Karl May), încununată de succes. Printre cele mai renumite volume se numără „Old-Shatterhand-Legende“ (Legenda lui Old-Shatterhand) unde apare figura „indianului apaș Winnetou”.
În anii următori, autorul primește nenumărate scrisori de la cititori și începe o serie de călătorii, încheind contracte în Germania și Austria. Devenind tot mai popular, scriitorul se mută în „Villa Shatterhand“ din Radebeul (Saxonia), în care astăzi funcționează „Muzeul Karl May”.
În anii 1899/1900, scriitorul întreprinde călătorii în Orient, unde o cunoaște pe Klara Plöhn, ajungând până în Sumatra, unde a scris un jurnal de călătorie, din care s-au păstrat numai fragmente la Klara, a doua soție a lui May. În ultimii ani de viață, scriitorul are faze de depresiuni nervoase și halucinații.
La data de 9 decembrie 1902 Karl May primește la „Universitas Germana-Americana” din Chicago titlul de „Doctor honoris causa” pentru operele din seria de povestiri „Im Reiche des Silbernen Löwen”, scriitorul fiind bănuit de istoricul literar „Cristian Heermann” că ar fi organizat această înscenare prin soția sa Klara Plöhn. Această polemică, procesele și problemele familiare (moartea soției) ar fi dus la data de 30 martie 1912 la o moarte prematură a scriitorului, cauzată de o „Herzparalyse, akute Bronchitis, Asthma“ (paralizie cardiacă cu o bronșită acută astmatică).
P.S. Pe rafturile bibliotecii: Drumul spre Mecca (Timișoara, 1992) Winnetou încătușat (București, 1992); Caravana sfântă (București, 1992); În Kurdistanul sălbatic (București, 1993); Pirat și corsar (București, 1996).

marți, 24 februarie 2015

Burges a trăit toată viața cu gândul că are cancer

Semne de carte și biblioteci
Anthony Burgess s-a născut la 25 februarie 1917. A fost un romancier, poet, compozitor, dramaturg, lingvist, traducător și critic literar englez. Celebru pentru scrierea romanului „Portocala mecanică”, ecranizat de Stanley Kubrick. Burgess a scris 33 de romane, 25 lucrări de non-ficțiune, 2 volume autobiografice, 3 simfonii, mai mult de 150 de alte lucrări muzicale, topuri muzicale de jurnalism și altele. Moare la 22 noiembrie, pe când avea 76 de ani. Moartea sa (cauzată de un cancer pulmonar – a fost multă vreme fumător) s-a petrecut la Spitalul St John & St Elizabeth în St Johns Wood din apropierea Londrei. Se crede că a scris romanul Byrne pe patul de moarte.
Se pare că și-ar fi dorit ca cenușa să-i fie păstrată în Cimitirul Moston din Manchester, însă până la urmă au ajuns la cimitirul din Monte Carlo.
Epitaful de pe piatra memorială de marmură a lui Burgess, în spatele căreia e păstrat vasul cu rămășițele sale, este inscripționată "Abba Abba", ceea ce are câteva ințelesuri: (1) ebraicul "Tată, tată", adică invocarea Domnului ca Părinte (Marcu 14:36 etc.); (2) inițialele lui Burgess's; (3) grupul pop ABBA, care a obținut faimă mondială în anii '70, când Burgess însuși se afla la vârf; (4) parte din schema rimei a unui sonet Petrarchian; (5) ultimele cuvinte rostite de Isus în aramaica, de pe Cruce; și (6) romanul lui Burgess despre moartea lui Keats, Abba Abba.
P.S. Cărți pe raft: Omul din Nazaret (București, 1993); Portocala mecanică (București, 2009).

Dragobetele sărută fetele

Puţină statistică despre sărut

  • În Italia medievală bărbatul care a sărutat o domnişoară public, era obligat să se căsătorească cu ea.
  • În Roma antică sărutul servea drept semn de salutare. Se sărutau nu numai rudele şi prietenii, dar şi trecătorii necunoscuţi.
  • Buzele sunt de o sută de ori mai sensibile decât degetele.
  • Femeia sărută în mediu aproximativ 79 bărbaţi. Până a se căsători.
  • În anii 50, cercetătorii englezi au constatat că în timpul sărutului de la un partener la altul se transmit 278 specii de bacterii. Dar aceasta nu poate cauza respingerii sărutului, deoarece 99 la sută din bacterii nu sunt periculoase.
  • Un sărut înfocat majorează pulsul de la 72 până la 100 – 120 bătăi pe minut.
  • Femeii îi piere pofta de a se săruta dacă miroase din gura bărbatului sau miroase corpul.
  • 70 la sută din tineri se sărută prima dată până la vîrsta de 15 ani. Pentru comparaţie, doar 46 la sută dintre părinţi au procedat respectiv.

Dragostea sărbătorită la Biblioteca „Ovidius”

În ajunul sărbătorii Dragobetelor, Cenaclul „Eminescu 2000”, în colaborare cu Societatea  „Limba noastră cea română”, a organizat Masa rotundă „Dragobetele la români”, la care au participat membrii societăţii şi utilizatorii Bibliotecii „Ovidius”. Moderatoarea Valentina Butnaru a vorbit despre Dragobete, despre cum a aflat de existenţa acestei sărbători şi ce muncă au întreprins membrii societății pentru readucerea, revenirea la vechile obiceiuri naţionale. Despre existenţa sărbătorii dragostei la români a comunicat şi folcloristul, profesorul universitar Nicanor Ţurcanu, care a cercetat această temă: „După ce am umilit-o atâta timp, am dat-o după ușă, ea nu îndrăznește să intre la serbările noastre. Intelectualii trebuie să inițieze toată lumea și atunci Dragobetele ar intra la noi în casă”. Au intervenit, pe parcurs, Albina Dumbrăveanu, doctor în filologie şi compozitorul Ilie Văluţă, alţi participanţi. Sărbătoarea a fost înfrumuseţată de evaluările interpreţilor de romanţe Ilie şi Diana Văluţă şi a solistei de muzică popular Zinaida Bolboceanu. Cu un recital de versuri de dragoste semnate de Magda Isanos și Adrian Păunescu au venit voluntarele bibliotecii Ana Ostașevschi și Tatiana Revenco. Am fost plăcut surprinşi de prezenţa scriitoarei bucureştene  Elena Constantinescu la acest eveniment.
Preludiul la Dragobete a reuşit, creând participanţilor o bună dispoziţie. Expoziţia de carte „În suflet cu Dragobete - iubeşte româneşte” a adus informaţii mai profunde despre sărbătoare.


luni, 23 februarie 2015

Gripa și criza cardiacă îl trece pe Paul Claudel în eternitate


Semne de carte și biblioteci
Născut la 1868 la Villeneuve-sur-en-Tardenois, Aisne (Franța), se stinge din viață la Paris, în ziua de 23 februarie 1955.
După o gripă recentă, în timp ce se încăpățâna să stea la masa de lucru din apartamentul său din Paris, situat pe bulevardul Lannes, care avea ferestrele spre Bois de Bouiogne, în urma unei crize cardiace survenite în timpul nopții, Paul Claudel s-a stins la vârsta de 86 de ani. Tocmai avuse loc, la Comédie-Française, consacrarea oficială a poetului-dramaturg, cu gala piesei „L’Annonce faite à Marie”, în prezența președintelui Republicii franceze. Simțind că sfârșitul îi este aproape, Claudel a cerut familiei să-l lase singur: „Să mă lase liniștit! Nu mi-e frică!” Funeraliile oficiale au avut loc la Notre-Dame, la 1 martie 1955, iar corpul său a fost înmormântat la Bragues, sub inscripția pe care o compuse el însuși: „Ici reposent les restes et la semence de Paul Claudel” („Aici odihnesc rămășițele și sămânța lui Paul Claudel")
 
[Interludiu]
Într-al melcului castel
Rămas gol, – oglinda mică
Îţi arată ce-i în el
Numai dacă eşti furnică. [1931] 
P.S. Cartea de pe raft: Cinci mari ode (București, 1994); Paul Claudel (Paris, 2005).

Cultura în lume


23 februarie 

1898: Romancierul francez Emile Zola a fost găsit vinovat de calomnie și a fost condamnat la închisoare pentru că a scris celebra sa scrisoare J’accuse, acuzând guvernul de anti-semitism și de faptul că l-a încarcerat fără temei pe capitanul Alfred Drefus.
1916: A luat ființă „Muzeul de Antichități din Iași".
1929: Încep și în România concursurile de frumusețe, prin declararea Magdei Demetrescu drept „Miss România 1929”.
1956: Nikita Hrușciov denunță cultul personalității și crimele lui Stalin.

vineri, 20 februarie 2015

Între noi, fetele


De vorbă cu psihologul
Astăzi, 20 februarie,  în cadrul Proiectului „Fac ce vreau, dar știu ce fac”, dna doctor în pedagogie, specialist principal la Direcția Învățământ Profesional de la Ministerul Educației și Tineretului din Republica Moldova, psihologul Ludmila Bolboceanu a solicitat să participe la masa rotundă „Viața sexuală în rândurile tinerilor”, doar fetele (Liceul Teoretic „Mihai Viteazul”). Condițiile înaintate de dna psiholog le-a căzut pe plac fetelor. Oricum, e o temă jenantă să o discuți în prezența băieților. Dar și intrigantă.
Liceenele au discutat cu specialistul în domeniu despre comportamentul adolescențelor în societate, despre relațiile cu băieții proveniți din diferite medii, despre diverse situații din viață, ce ar trebui să cunoască și cum să se comporte. Învață să-ți coordonezi corect sentimentele. Să ai curaj să iubești sincer, să ai o relație de care să nu-ți fie rușine.
Masa rotundă a durat mai bine de două ore. Confidență, încredere, încurajare și o cană de ceai cu biscuiți și dulciuri. Următoarea ședință este programată pentru băieți. Vor fi discuții și cu părinții, separat și în prezența copiilor. Programul „Fac ce vreau, dar știu ce fac” se bucură la tineri de un enorm succes.
Dacă ești tânăr și nu ești indiferent de buna ta comportare și de înțelegere în societate, vino și tu, la mesele rotunde organizate de doamna doctor Ludmila Bolboceanu. Urmărește graficul activităților de la Biblioteca „Ovidius”.
 

Cultura în lume

20 februarie
 
1816Bărbierul din Sevilla, de Gioachino Rossini debutează la „Teatro Argentina", cu un fiasco.
1926: A apărut, la București, Viața literară (până în 1938, cu întreruperi), sub direcția lui George Murnu.
1932: A apărut, la București, România literară. Gazetă de critică și informație literară, artistică și culturală, sub direcția lui Liviu Rebreanu (până în ianuarie 1934).
1938: A debutat, la postul de radio București, Maria Tănase, cea care va deveni simbolul cântecului popular românesc.

 

Eugen Barbu și visul României Mari

Semne de carte și biblioteci

Eugen Barbu s-a născut la 20 februarie 1924. Fiul scriitorului Nicolae Crevedia, Eugen Barbu a terminat Facultatea de Litere a Universității București în 1947, după ce o perioadă de timp studiase dreptul la aceeași Universitate.
În 1963, Eugen Barbu a fost numit la conducerea revistei Luceafărul”. Conflictual și resentimentar, înconjurat de toți frustrații lumii literare, Barbu a făcut să fie atacați în revistă mai toți scriitorii buni de atunci. Acționând oarecum în contrasens cu spiritul momentului, care era acela al unei relative liberalizări, Barbu a fost înlocuit la conducerea revistei, în 1968, cu Ștefan Bănulescu.  Din 1970 până în 1989, conduce revista „Săptămâna”. Fondează revista „România Mare” și partidul cu același nume, alături de Corneliu Vadim Tudor, pe care l-a reprezentat în Parlamentul României între 1992 și 1996.
A debutat în literatură cu volumul de nuvele „Munca de jos”.  A scris apoi romanele Groapa, Șoseaua Nordului, Săptămâna nebunilor, Princepele, Ianus (publicat postum). A fost laureat al premiului Herder. A lăsat și un Jurnal.
A fost căsătorit cu actrița Magda Barbu pentru care a creat, în calitate de scenarist, seria filmelor cu haiducii lui Mărgelatu, în care aceasta juca alături de Florin Piersic.
A fost implicat în două scandaluri de plagiat: Principele (1969) și Incognito III (1978).
Eugen Barbu moare în toamna anului 1993, la 69 de ani, și este înmormântat la București,
P.S. Cărți de împrumut: Facerea lumii (București, 1964);  Jurnal în China (București, 1970); Groapa (București, 1975); Groapa (București, 1993); Poezii (București, 1995) Săptămâna nebunilor (București, 1996) Groapa (București, 1997).

joi, 19 februarie 2015

Expoziție virtuală de carte


Capodopere într-o colecţie

Puşkin, Aleksandr. Dama de pică / Aleksandr Puşkin ; trad . : Eugeniu Camilar. – Iaşi : Polirom, 2013. – P. 236. – ISBN 978-973-46-4050-8
Tânărul Hermann află întâmplător, la o petrecere, că bunica unuia dintre amicii săi, o venerabilă contesă ştie secretul cîştigului sigur la cărţi. Acest lucru îi schimbă soarta. Îşi dedică viaţa dezlegării misterului, dar toate în zadar, căci contesa moare. Bătrâna se întoarce însă pe neaşteptate din morţi şi bate la uşa lui Hermann ca să-i dezvăluie teribilul adevăr: cele trei cărţi întotdeauna cîştigătoare. Cîteva zile mai târziu tânărul înnebuneşte...
Kafka, Franz. Metamorfoza şi alte povestiri / Franz Kafka ; trad. : Mihai Izbăşescu. – Iaşi  : Polirom, 2013. – P. 190. – ISBN  978- 973946- 3082-0
Ediţia de faţă reuneşte cele mai cunoscute şi mai reprezentative povestiri ale lui Franz Kafka. Personajele sale, victime ale unui univers ostil, absurd, trăiesc drama imposibilităţii unei evadări, atît din propria condiţie, cât şi dintr-un spaţiu concentraţionar exterior. Fie că sunt încătuşate în corpul unei gânganii înspăimântătoare, fie că sunt victime ale unui sistem opresiv, aceste personaje au în comun o vină tragică la rădăcinele căreia nu pot ajunge.
Nabokov, Vladimir. Lolita / Vladimir Nabokov ; trad. : Florian Popescu. – Iaşi  : Polirom, 2011. – P. 322. – ISBN  978-973-46-1900-9
Poveste a iubirii obsesive şi blestemate a lui Humbert pentru nimfeta Dolorez Haze, capodopera lui Vladimir Nabokov a fost, pe rând, carte interzisă, roman scandalos, obiect de cult, pentru a deveni apoi un roman clasic al secolului XX.
Cartea a stat la baza a două celebre ecranizări, prima în regia lui Staley Kubrik, cu James Mason în rolul principal, a doua sub bagheta regizorială a lui Adriane Lyne, cu Jeremy Irons în rolul lui Humbert.
Fitzerald F. Scott. Dincoace de Paradis / F. Scott Fitzerald ; trad. : Virgil Stanciu. – Iaşi  : Polirom, 2013. – P. 336. – ISBN  978-973-46-3793-5
Primul dintre cele cinci romane ale lui F.Scott Fitzerald, Dincoace de Paradis relatează anii de ucenicie ai unui oarecare Amory Blaine, student la Princeton Universsity în anii de dinaintea şi din timpul Primului Război Mondial. Este un roman al formării, un „roman american al campusului” care examinează dintr-un unghi comic-duios viaţa studenţească într-o universitate din Ivy League. Cititorul face cunoştinţă cu America secolului XX. Se poate spune că este  un roman al „generaţiei jazzului”, al aspiraţiilor, viselor şi contestărilor acestora, urmate de dezamăgirile aduse de viaţa adultă şi responsabilă.
Salinger J.D. De veghe în lanul de secară / J. D Salinger ; trad. : Cristian Ionescu. – Iaşi : Polirom, 2011. –  P. 278 . – ISBN 978-973-46-2031-9
Romanul „De veghe în lanul de secară” publicat în 1951 a devenit lectura simbol pentru furia adolescentină, izolare şi chiar instabilitate emoţională. În plus, povestea a fost învinuită pentru comportament anti-social.
Cartea a fost scrisă cu gândul la un public adult, de aceea scriitorul nu şi-a cenzurat limbajul vulgar, dar de regulă e citită în liceu, cu toate că a ajuns pe listele cu „cărţi interzise”. Potrivit Helium.com cel mai recent volum a ajuns pe liste de cărţi interzise în unele locuri din SUA în 2006.

Murakami, Haruki. În noapte / Haruki Murakami ; trad. : Iuliana Oprina. – Iaşi : Polirom, 2013. –  P. 202 . – ISBN 978-973-46-3436-1

În noapte este un puzzle de personaje cum nu se poate de diferite: Eri Asai, un fotomodel cufundat într-un somn care durează de luni de zile, sora ei Mari, o studentă pasionată de lectură, un trombonist de jazz, o tânără prostituată chinezoaică, un simplu angajat la o firmă de calculatoare. Toţi sunt oameni ai nopţii bântuiţi de secrete şi dorinţe nelămurite, iar legăturile între ei se limpezesc pe parcursul cărţii, constituind un univers nocturn plin de farmecul, subtilitatea şi umorul caracteristice romanelor lui Murakami.

Kesey, Ken. Zbor deasupra unui cuib de cuci / Ken Kesey ; trad. : Marcel Corniş-Pope– Iaşi : Polirom, 2013. –  P. 405 . – ISBN 978-973-46-3399-9

Zbor deasupra unui cuib de cuci, romanul care a lăsat urme de neşters în literatura contemporană, este povestea zguduitoare a pacienţilor dintr-un ospiciu condus cu mîna de fier de sora-şefă Rarched, adeptă a unor metode de tratament barbare, precum electroşocurile şi lobotomia. Singurul care i se opune este scandalagiul Ranle Patrick McMurphy, simbolul revoltei împotriva autorităţii tiranice. Prin ochii altui pacient, şeful Bromden, un indian uriaş, asistăm la încleştarea dintre cei doi, care capătă proporţii aproape mitologice.
 
Fitzerald, F. Scott. Marele Gatsby / F. Scott Fitzerald ; trad. : George Volceanov. – Iaşi : Polirom, 2013. – P. 235. – ISBN 978-973-46-3295-4

Un tânăr fascinat de visul american, proaspăt venit la New York şi doritor de succes, Nick Caraway, împărtăşeşte povestea transformări lui Lames Catz în James Gatsby. Pe fundalul unei Americi prospere, dar haotice, Gatz, mînat de mirajul iubirii faţă de Daisy Buchanan, îşi schimbă viaţa, devenind din student la Oxford gangster, traficant de băuturi alcoolice şi apoi milionar. Iubirea sa pentru Daisy nu se împlineşte însă; rămâne povestea donguiotescă a Marelui Gatsby, desfăşurată odată cu un iluzoriu, nesfârşit American dream.
Roman ecranizat, avându-i în rolurile principale pe Leonardo DiCaprio, Carey Milligan şi Joel Edgerton.
Jelinek, Elfriede. Amantele / Elfriede Jelinek ; trad. : Ana Mureşanu. – Iaşi : Polirom, 2013. – P. 192. – ISBN 978-973-46-3492-7

Povestea celor două eroine ale romanului Amantele, Paula şi Brigitte, se petrece într-un orăşel austriac de munte. Aparent cele două femei au caractere cu totul diferite: Paula refuză orice conformism, fiind mult mai aplecată spre experiment, pe când Brigitte suportă cu stoicism viaţa alături de Heinz, un beţiv greu caracterizabil ca aparţinând rasei umane. Alegerile făcute de cele două în căutarea unui bărbat vor avea rezultate surprinzătoare. În roman, căsătoria, copiii, iubirea sunt desfiinţate cu o cruzime ieşită din comun şi cu o violenţă rar întâlnită la vre-un alt autor contemporan. Lipsa oricărei urme de fericire într-o relaţie este văzută ca normală, fiind o realitate de necontestat, pe care o ascundem din ipocrizie şi superficialitate.
Mahfuz, Naghib. Băieţii de pe strada noastră / Naghib Mahfuz ; trad. : Nicolae Dobrişan.Iaşi : Polirom, 2013. – P. 192. – ISBN 978-973-46-3193-3

Romanul Băieţii de pe strada noastră a fost interzis în mai toate ţările arabe, sub acuzaţia de blasfemie. În spatele personajelor şi al  întâmplărilor povestite se întrevede o parabolă ce reuneşte teme şi motive atât din Coran cât şi din Vechiul şi Noul Testament, precum şi referiri la regimurile politice opresive ale Egiptului. Istorisirea începe cu vieţile patriarhului Al-Gabalawi şi ale fiilor săi, Adham şi Idris, alungaţi din grădina părintească pentru păcatele lor. De-a lungul mai multor generaţii şi sub stăpânirea a numeroşi despoţi, fiecare neam îşi afirmă dreptul la o viaţă prosperă, iar o serie de „trimişi” autoproclamaţi ai Stăpânului preiau conducerea a obţine, prin forţă sau puritate, viaţa tihnită la care visase strămoşul Adham după alungarea din grădină. Ultimul „profet” al lui Al gabalwi, Arafa pare deţinătorul  unei vrăji nemaivăzute, o armă cu ajutorul căreia oamenii de rând îşi pot detrona în sfârşit asupritorii.

Experimentele lui André Paul Gide

Semne de carte și biblioteci
André Paul Guillaume Gide a fost unicul fiu al lui Paul Gide și al soției sale, Juliette Rondeaux. Tatăl său se trăgea dintr-o familie de hughenoți din sudul Franței, mama sa, de ascendență normandă, chiar dacă crescuse și fusese educată în religia protestantă, aparținea unei familii Romano-catolice, stabilită la Rouen. Când Gide a împlinit 8 ani a fost trimis la Școala Alsaciană din Paris, dar educația sa a fost întreruptă de atacuri de natură nevrotică. După moartea prematură a tatălui său în 1880, mama sa a preluat frâiele educației sale, a fost dat pe mâna unei guvernante indiferente și a unor institutori. În perioada cât a locuit în Rouen Gide s-a atașat puternic de verișoara sa, Madeleine Rondeaux.
Gide s-a întors la Școala Alsaciană pentru a-și pregăti examenul de bacalaureat, și după ce l-a trecut în 1889, și-a dedicat viața scrisului, muzicii și călătoriilor. Prima sa operă a fost un studio al unei tinereți neliniștite intitulat Les Cahiers d’André Walter (Caietele lui André Walter). Scris la persoana întâi, ca majoritatea operelor sale de mai târziu, ea împrumută elementele confesiunii, cea care avea să-i aducă lui Gide faima care l-a consacrat.
În anul 1891 un coleg de școală, scriitorul Pierre Louys, l-a introdus în cercul După-Amiezelor de Marți, patronat de poetul simbolist Stephane Mallarme iar pentru o vreme opera sa a fost influențată de ideile curentului simbolist. Poemul în proză Roadele pământului (1897) reflectă eliberarea sa din angoasele păcatului și acceptarea propriilor impulsuri, indiferent cât de neconvenționale ar fi fost acestea. Cu toate acestea, după întoarcerea la Paris, relaxarea aceasta s-a pierdut total, căci scriitorul s-a întors în saloanele pariziene, extrem de „înțepate". Va satiriza acest mediu în povestirea Paludes (Mlaștini) (1894) - o minunată parabolă a animalelor, care, deoarece locuiesc în peșteri întunecate sfârșesc prin a-și pierde vederea și a orbi. În 1894 Gide s-a reîntors în Africa de Nord unde a întâlnit cuplul format din Oscar Wilde și Lord Alfred Douglas, care l-au încurajat să-și recunoască homosexualitatea ascunsă cu mare grijă. A fost rechemat în țară din pricina bolii mamei sale. În luna octombrie 1895 Gide s-a căsătorit cu vara sa, Madeleine, care anterior îi refuzase cererea în căsătorie. În 1896 a fost ales primar al comunei La Roque - era în acel timp, la doar 27 de ani, cel mai tânăr primar francez. Deși și-a luat misiunea în serios a reușit să termine Fructele pământului în 1897 și nu a avut prea mare succes, deși după cel de-al Doilea Război Mondial a fost considerat cel mai influent dintre textele autorului. Publicarea lui Corydon în 1924 a fost dezastruoasă iar Gide a fost atacat chiar și de cei mai apropiați dintre prietenii săi. Gide a scris în această epocă singurul său roman recunoscut ca atare de scriitor, Les Faux-Monnayeurs (1926) (Falsificatorii de bani).  Pentru un timp va crede și în comunism, în 1936 va vizita Uniunea Sovietică, și, deși se declară inițial încântat de cele văzute va reveni asupra impresiilor inițiale în alte două cărți, în care își exprima deziluzia față de stalinism, și anume în volumele Retour de l'U.R.S.S. (1936) (Întoarcerea din URSS) și Retouches à mon retour de l'U.R.S.S. (1937) (Post-scriptum la Intoarcerea din U.R.S.S.).
În 1938 soția lui Gide, Madeleine, a murit. Din 1942 și până la sfârșitul războiului Gide va locui în Africa. Aici scrie piesa de teatru Tezeu, a cărei intrigă simbolizează chiar această întoarcere a lui Gide către trecut, căci Tizeu se poate reîntoarce la Ariadna doar pentru că este agățat de firul subțire al tradiției. În iunie 1947 Gide a obținut primul său titlu onorific, cel de doctor în litere la Universitatea din Oxford. În același an, în luna noiembrie, i se acordă Premiul Nobel pentru Literatură. În 1950 va publica ultimul volum din Jurnal, o înregistrare a vieții sale din 1889 și până la vârsta de 80 de ani. Jurnalul acesta, cu peste un million de cuvinte este o narațiune în care a înregistrat experiențe, impresii și crize morale, pe o perioadă care depășește 60 de ani și constituie un document de o bogăție sufletească extraordinară. După publicarea sa Gide a renunțat complet la scris.
P. S. Cărți pe raftul bibliotecii: „Falsificatorii de bani” (București, 1996); Opere (Chișinău, 1998)

Foamea scriitorului Knut Hamsun


Semne de carte și biblioteci
Knut Hamsun, născut Knud Pedersen, în Vågå, Gudbrandsal, Norvegia, a fost al patrulea fiu al lui Peder Pedersen și al soției lui, Tora Olsdatter (Garmostrædet). A copilărit în Hamaroy, Nordland. La vârsta de 17 ani a devenit ucenic la un producator de frânghii. În aceeași perioadă a început să scrie. A petrecut câțiva ani în America, călătorind și lucrând, publicând impresiile sub titlul „Fra det moderne Amerikas Aandsliv" (Din viața intelectuală a Americii moderne) (1889).
În 1898, s-a căsătorit cu Bergljot Goepfert (născută Bech), căsătorie desfăcută în 1906. Ulterior s-a căsătorit cu Marie Andersen, în 1909, cu care a rămas căsătorit până la moartea sa. În momentul întâlnirii lor, Marie era o tânără și talentată actriță, dar și-a incheiat cariera pentru a-l însoți la Hamarøy, unde au cumpărat o fermă.
După o perioadă, au hotărât să se mute în sud, la Larvik. În 1918 au cumpărat ferma Norholm, între Lillesand și Grimstand. Knut Hamsun a murit la Norhoim, în 1952, la vârsta de 92 de ani.
Recunoașterea inițială s-a datorat romanului Sult („Foamea”). Această lucrare semiautobiografică descrie apropierea de nebunie, din cauza foamei și a sărăciei, a unui tânăr scriitor, în capitala Norvegiei, Kristiania. În opinia specialiștilor, romanul a influențat opera lui Franz Kafka și a altor romancieri din secolul XX, prin folosirea monologului interior și a logicii bizare. În special, acest roman i-a adus Premiul Nobel pentru Literatură în 1920.
P.S.  Cartea de pe poliță: Pan. Victoria (București, 1967).