Titlu

în dialog cu comunitatea

BIBLIOTECA OVIDIUS ÎŢI OFERĂ CE ARE MAI BUN: INFORMAŢIE UTILĂ, CELE MAI ATRACTIVE SPAŢII, BIBLIOTECARI CALIFICAŢI
VINO ŞI TE VEI CONVINGE!


Menu

luni, 6 aprilie 2015

Dimitriu era convins, că trăim într-o lume a răului

Semne de carte și biblioteci
Petru Dumitriu (n. 8 mai 1924Baziaşjudeţul Caraş-Severin - d. 6 aprilie 2002) a fost un scriitor român, romancier.
Tatăl său, Petre Dumitriu, căpitan (colonel după alte surse), era român, în timp ce mama, Maria-Theresia (născută von Debretzy), făcea parte din mica nobilime secuiască, dar vorbea, atât cu soţul ei, cât şi cu fiul, mai mult în franţuzeşte şi, de aceea, franceza i-a fost scriitorului, din copilărie, o a doua limbă. Începe studii de filosofie, cu o bursă bursă „Humboldt”, la Universitatea din München (1941-1944), dar le întrerupe din cauza evenimentelor din 23 august 1944. Debutează în „Revista Fundaţiilor Regale” cu Nocturnă în München în 1943. În 1945, pe când avea numai 21 de ani, un juriu în care se aflau Tudor VianuFelix AdercaPompiliu ConstantinescuVictor Eftimiu şi Henriette Yvonne Stahl (o femeie care i-a fost multă vreme tovarăşă de viaţă, deşi era cu 24 de ani mai în vârstă ca el), i-a conferit premiul pentru cea mai bună nuvelă a anului. Prima carte care îi apare, în 1947, este o culegere de opt texte intitulată Euridice. Este gazetar la „Fapta” lui Mircea Damian; redactor la revista „Flacăra” (din 1948), trece la revista „Viaţa românească” (unde devine redactor-şef în 1953). Este o perioadă tristă din viaţa scriitorului, pe care a regretat-o amarnic. A scris texte urâte din punctul de vedere moral, texte cu implicaţii ignobil staliniste şi chiar două romane : Pasărea furtunii şi, mai ales, execrabilul (moralmente) Drum fără pulbere, care aducea un soi de omagiu acelui sinistru lagăr de exterminare, care a fost şantierul canalului Dunăre-Marea Neagră în anii '50. Într-o convorbire pe care George Pruteanu a purtat-o în 1995 cu el, cu lacrimi în ochi, scriitorul spunea: „Îmi vine să-mi tai mâna cu care am scris Drum fără pulbere”. În 1953, apare, ca un nucleu, un germene al viitoarei capodopere, nuvela Bijuterii de familie. În 1957 vede lumina tiparului Cronica de familie, capodoperă a prozei româneşti, unul din cele mai mari romane româneşti dintotdeauna. Cronică de familie, o carte de circa 2000 de pagini, cu o formulă narativă absolut neobişnuită, o frescă a societăţii româneşti din timpuri străvechi şi până în prezentul în care apărea (prezent despre care se putea scrie foarte greu atunci, în anii '50), are o structură cu totul originală, prin înlănţuirea de povestiri cvasiindependente, care creează un roman. Cartea a trecut graniţele, inclusiv în Vest, fiind tradusă chiar în 1959, la Editura Seuil. Se pot compara, fără nici un fel de ezitare, talentul narativ, forţa epică din această capodoperă, cu scrisul lui Balzac. Este o carte de dimensiuni europene, o marcă a vitalităţii literelor româneşti. În 1960 s-a produs marea ruptură din viaţa lui Petru Dumitriu: fuga în străinătate. Mai plecase, a fost un răsfăţat al regimului (juca tenis cu Gheorghiu-DejGheorghe Maurer). Acum, în 1960, plecat din nou, se hotărăşte să rămană, pentru că (relata el) nu se mai putea împăca cu rigorile oribile ale totalitarismului, ale cenzurii comuniste. Spiritele sceptice spun că ar fi fost la mijloc şi alte motive. Rămâne în Germania, scrie mult, publică aproape în fiecare an câte o nouă carte. Lucrările îi apar la edituri de prestigiu, ba chiar pătrunde şi în colecţia „Livre de poche”. Cu toate acestea, e o certitudine că niciodată nu s-a adaptat de-a binelea în Occident. L-a privit întotdeauna cu mult spirit critic. Ruptura de ţară, fără vorbă mare, i-a generat mereu o mare cantitate de amărăciune în suflet. Când George Pruteanu îi mărturiseşte nedumerirea sa că el locuia la Frankfurt unde avea domiciliu, dar şi la Metz în Franţa, unde locuia cu o doamnă, de această dată cu 20 de ani mai tânără decat el şi foarte, foarte spirituală şi cand îl întreabă : „Unde este „acasă” pentru dumneavoastră, la Frankfurt sau la Metz?”; scriitorul răspunde: „Nici una, nici alta. „Acasă” pentru mine este la Baziaş sau la Bucureşti”. Asta o spunea în 1995. Abia în 1996 a avut tăria să revină în ţară. Era obsedat, la propriu, de groaza de securitate, era obsedat că n-ar mai putea să se întoarcă. Sfârşitul l-a găsit lucrând la un op imens, o carte foarte mare, intitulată (iarăşi văd aici un fel de semn al destinului) Structurile răului. Era, într-adevăr, convins că trăim într-o lume a răului.
P.S. Din colecția bibliotecii: Proprietatea și posesiunea (Cluj, 1991); Ne întâlnim la judecata de apoi (București, 1992); Bijuterii de familie (București, 1997); Cronică de familie (București, 2009).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu