Cărți vechi și rare din colecția Bibliotecii „Ovidius”

Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Istria și Macedonia, vol. I de Iuliu A. Zanne, București, 1889.

 Bîlciu (snovă)

Odată un negustor mare mergea cu un țigan la un oraș. Ei erau amîndoi călări. Ajunseseră la o poiană frumosă, sub polele unei păduri. Descălecară amîndoi și se puseră să se odihnéscă la umbră. Ne-

gustorul dzise :

- Ce loc frumos de bîlciu este aici, me țigane!

- Că d'aia mă tot uit eu, cocone. Și scii ce mă gîndesc eu?

- Ce te gîndești, me țigane?

- Me gîndii să fac eu acu, aici, un bîlciu să se ducă pomină!

- Și cum ai să faci tu bîleiu aici?

- Numai să vedzi, d'o minune, cocone.

Și țiganu s'apucă să desfacă șeile de pe cai și le întinse pe poiană, pe două rînduri, ca la bîlciu. Mai puse merindele lor, hainele și tote câte le aveau,

și așa țiganul dzise negustorului :

- Hai, cocone, de te plimbă acum prin bîlciu.

Negustoru, ca să facă glume, se sculă și începu a se plimba printre șei, cu țiganul șold la șold.

Tot plimbîndu-se ei așa, nu sciu cum îi vine bine țiganului și cârpesce negustorului o palmă sdravănă de audzi câinii în Giurgiu.

- Cine dete, mè țigane? se răsti negustorul.

- Apoi de, cocone, din hău bîlciului mare scii cine o fi dat, rèspunse țiganul prefăcându-se că nici usturoiu n'a mâncat, nici gura nu 'i

mirose.