Un scriitor al tuturor vârstelor

Semne de carte și biblioteci

Pierre Gamarra s-a născut în Toulouse, Franța, la 10 iulie 1919  și a fost un scriitor francez. Romanele sale sunt inspirate din viața oamenilor obișnuiți sau evocă anumite pagini din istoria Franței. Scrie literatură pentru copii, romane și nuvele, biografii, eseuri, poezie și piese de teatru. În 1948, a primit la Lausanne premiul internațional Charles Veillon pentru romanul La Maison de feu. Se stinge din viață la 20 mai 2009 în Argenteuil. A trăit 89 de ani.

P.S. Cartea de pe raft: Simion Sermet (București, 1963).

Cuvinte vrajite

Această poveste s-a petrecut într-o sală de clasă, seara târziu, după plecarea elevilor. Totul era lăsat în ordine în clasă: tabla era ştearsă, băncile erau aliniate şi curate, nu se vedea nici o urmă de creion sau de pix pe ele, uşile erau închise. Doar un creion mic era căzut într-un colt şi încerca să se ascundă din calea măturii, să nu fie dat la gunoi…Din sertarul catedrei se auzi un glas subțire şi parcă sugrumat:

─ Salvați-mă! Salvați-mă! Mă înăbuş aici!

─ Cine eşti tu? se auzi glasul creionului. Unde eşti?

─ Uf! Sunt aici în sertar, deschideți-mi că nu mai pot să respir! Sunt caietul de limba română, al unui copil uituc. Doamna învătătoare m-a pus aici în sertarul catedrei, dar simt că mă sufoc, nu am aer.

─ Ssst! Taci putin, te rog! Tu nu auzi nimic?

─ Ce să aud?

─ Se aud zgomote din bibliotecă, zise creionul cu vocea scăzută. Ce-o fi acolo? Cărțile sunt cam gălăgioase în seara aceasta. De obicei după o zi grea de muncă ele sunt liniştite, se odihnesc.

─ Da, ai dreptate! Te rog, scoate-mă de aici şi să mergem să vedem ce se întâmplă! Cărțile se foiau de zor. Şopteau, îşi foşneau paginile, era ceva de nedescris în bibliotecă.

─ Poate vor să plece de aici, şopti creionul.

─ N-au cum. Uşile sunt încuiate. Oare ce se întâmplă?

─ Nu mai înțeleg nimic. Imediat apărură nişte omuleți albaştri, negri, roşii şi verzi care coborau pe o scară de mătase, din gura cheii de la bibliotecă.

─ Cine or fi? se întrebă curios caietul. Simt că i-am mai văzut, parcă i-aş cunoaşte.

─ Ce mulți au venit! strigă creionul.

─ Ce nepricepuți suntem! Acum ştiu, sunt cuvintele!

─ Care cuvinte?

─ Cuvintele care sunt scrise cu cerneală, cu creioane colorate, cu cretă albă şi colorată. Le ştiu foarte bine!

─ Da, ai dreptate, spuse creionul. Am scris şi eu multe, multe cuvinte. Oare unde se duc? Hai să le urmărim.

─ Bine, hai să le urmărim!

─ Se îndreaptă spre sala profesorilor! Ba nu, au ajuns în cabinetul directorului… Oare ce vor să facă? Vorbesc toate odată şi nu înțeleg ce-şi spun. Se cațără pe birou!

─ Poți să spui ce cuvinte sunt? Eu sunt prea mic, spuse creionul.

─ Da, stai puțin. A uite… pe câteva le recunosc.

─ Uite-l pe cuvântul PRĂJITURĂ, spuse caietul. Este rotofei şi zâmbeşte mereu. Merge liniştit, cu paşi mărunți şi repezi. Văd şi cuvântul SARE. Are umerii aplecați şi e cam supărat.

─ Vezi şi cuvântul CIOCOLATĂ?

─ Da, are părul cafeniu şi cârlionțat şi o pălărie mare de alune. În acest timp cuvintele se suiseră pe birou şi vorbeau toate fără a se înțelege între ele. Deodată unul sări pe telefon şi începu să strige, silabisind cu o voce severă:

─ Li-niş-te! Li-niş-te!

─ E cuvântul PEDEAPSĂ, şopti caietul înfiorându-se. Auzind aceasta, creionul era gata să se ascundă după coperțile caietului. Domnul PEDEAPSĂ era îmbrăcat în robă ca un judecător. Avea ochelari cu rame de sârmă şi privea aspru pe deasupra lor. În mână ținea un carnețel în care nota ceva cu un pix. Avea glasul aspru şi strident de-ți dădea fiori.

─ Vă rog să tăceți! Ne poate auzi paznicul şi va trebui să ne ascundem care pe unde vom putea şi nu prea avem decât dosare şi câteva cărți aici. Nu vom încăpea toate…

─ E un om bun, strigă cuvântul BUNĂTATE. N-o să ne facă nici un rău.

─ Asta s-o crezi tu! strigă cuvântul RĂUTATE. Era un cuvânt înalt, slab şi urât, cu părul încâlcit şi ro-şu şi cu multe vânătăi şi zgârâieturi pe frunte şi pe obraji.

─ Nu vă mai certați, se auzi o voce blândă şi liniştită. Era cuvântul FRATE. Am venit aici să ne alegem împăratul, nu-i aşa?

─ Da, da, răspunseră mai multe cuvinte deodată. Când copiii ne vor scrie greşit sau ne vor stâlci, trebuie să fie cineva care să ne apere şi care să-i cheme la judecată.

─ Aveți dreptate, răspunse cuvântul RAȚĂ. E adevărat, unii copii ne stâlcesc rău de tot! Sunt indignat de câte ori copiii rostesc şi scriu greşit numele meu... LATĂ, LATĂ, RAȚĂ, sau RĂȚI, când suntem mai multe.

─ Ce să vă mai spun eu? se plânse verbul A FI. Cât se mai chinuie să mă învețe!

─ Hai să ne grăbim să ne alegem împăratul, că vremea trece! spuse cuvântul CEAS.

─ Nu te uita aşa la mine că eu nu vreau să fiu, spuse cuvântul EMOTIVITATE. Nu pot, eu mă înroşesc ca o sfeclă roşie.

─ Aş putea fi eu, strigă cu glas puternic cuvântul OTEL. Sunt mare şi tare. Am nişte pumni… Doreşte cinevasă se măsoare cu mine?

─ Îndrăzneşti să spui că nu sunt eu cel mai râvnit şi cel mai iubit? întrebă mirat şi deranjat cuvântul AUR.

─ Ştiți care este cel mai iubit cuvânt? rosti cuvântul IUBIRE cu multă duioşie. Este cuvântul MAMĂ! E cel mai dulce şi cel mai frumos cuvânt. Vreau să ne fie împărat!

─ Nu, nu, nu vedeți că nu sunt bune de nimic cuvintele alese de voi? urlă cuvântul VIOLENȚĂ. Eu vă propun cuvântul BÂTĂ, care loveşte de te lasă lat, sau cuvântul PAR, care este atât de greu că rămâi fără suflare dacă nu faci ceea ce trebuie.

─ Dragele mele cuvinte, zise cuvântul LUME cu voce impunătoare, cuvintele pe care ar trebui să le alegem sunt PRIETENIE şi UNIRE. Primul are mâini puternice şi sare în ajutor la nevoie, al doilea încearcă să-i facă pe oameni să nu se certe şi să se înțeleagă. Cuvintele rămaseră pe gânduri. Începură apoi să vorbească între ele pe cine să aleagă. Se apropie cuvântul TRANDAFIR. Era frumos ca un înger şi parfumul lui te îmbăta de la depărtare.

─ Ştiu, am găsit, spuse el. E un cuvânt mult mai parfumat decât mine. Are în el parfumul tuturor florilor de pe pământ, iar dacă nu-l avem, dacă nu există, totul e pierdut.

─ Vai, vai, spune mai repede. Este cuvântul la care măgândesc eu? spuse cuvântul LĂCOMIE. Este cuvântul…

─ PACE! PACE! strigară mai multe voci.

─ Da, cuvântul PACE va fi ÎMPĂRATUL nostru! răspunseră celelalte cuvinte. Cuvântul PACE înaintă. Era atât de frumos! Era ca unvis. Toate culorile curcubeului se topiseră în el. Era roşu ca soarele dimineața, când zorii se topesc, galben ca aurul spicelor, portocaliu ca rochițele fetelor vara, albastru ca apele mărilor, verde ca pajiştile şi pădurile pământului şi violet ca un cer la sfârşitul unei zile frumoase şi senine de vară.O caldă lumină umplu cabinetul şi şcoala. Ea iradia din acest cuvânt.

─ Gata, acum trebuie să mergem la locurile noastre!spuse cuvântul MUNCĂ. Imediat se ivesc zorii. Peste câteva ore copiii vor sosi…Un zgomot uşor se auzi, iar cuvintele, speriate să nu fie surprinse, se rostogoliră de pe birou. Se strecurară pe coridor până la uşa bibliotecii şi urcară cât ai număra: unu, doi,trei, pe scara de mătase pe care coborâseră.