Semne de carte şi biblioteci
Juan Ramón Jiménez s-a născut în satul andaluz
Moguer, în 1881. Vădind o vocație precoce, la paisprezece ani se poate mândri
cu poezii publicate în câteva reviste din Andaluzia. La nouăsprezece ani
vine la Madrid, unde intră în legătură cu cercurile moderniste. Ruben Dario îl
elogiază pentru "suavitatea melancolică" a versurilor sale,
care trezesc "dorul de imposibil", și îi sugerează titlul
unuia din primele volume: Almas de violeta (Suflete de
violetă). De la aceste prime versuri până la anii maturității, Juan Ramón
Jiménez este un exemplu strălucit de sacrificiu pe altarul poeziei, pe care o
slujește cu o fervoare mistică. A trăit prin și pentru poezie, dăruit cu totală
devoțiune unei munci tenace de purificare continuă a operei sale:
"Pentru mine
poezia a fost întotdeauna contopită intim cu întreaga mea existență."
Timp de peste jumătate
de secol, cât se desfășoară munca sa neobosită de cizelare a operei ("Nici
o zi fără o hârtie ruptă"), el a fost pentru mai multe generații de
poeți - de la modernismul începutului de veac până la școlile de avangardă -
scriitorul venerat, poetul prin excelență, "maestrul indiscutabil",
cum îl numea Rafael Alberti într-o frumoasă carte de amintiri.
Într-o schiță auto
biografică publicată în revista Renacimiento, Juan Ramón Jiménez
trece în revistă principalele evenimente și stări sufletești care stau la
originea operelor sale: "Miros de tămâie și de flori, o fereastră deschisă
spre grădină, o terasă cu trandafiri pentru nopțile cu lună se transformă în Arii
triste"; o lungă ședere în munții Guadarrama se reflectă în volumul Pastorale;
apoi vine o "toamnă galantă - cu azur de aur - care prilejuiește Jurnalul
intim și Grădini îndepărtate; aceasta e perioada în care
muzica umple cea mai mare parte din viața mea". Urmează o epocă dificilă
pentru poet, o epocă de "oboseală, frig și gânduri de sinucidere". O
gravă depresie nervoasă, care-l va însoți cu intermitențe toată viața, îl
silește să rămână câțiva ani în sanatorii, la Madrid și în sudul Franței. După
o călătorie prin Franța și Italia, se retrage în 1907. în satul
natal, unde scrie celebra carte Platero și eu. În 1912 revine
la Madrid unde rămâne douăzeci și cinci de ani, trăind în intimitatea poeziei
și oarecum la marginea vieții literare, căci viața lui de izolare mândră și
concentrată este în întregime subordonată operei. După propria lui apreciere,
duce o existență "singurătate și meditație", în compania
"trandafirului de argint al experienței proaspete", într-o
"indiferență absolută pentru aspectul practic al vieții", și
"hrănindu-se numai cu frumusețe".
În anul 1916 are
loc un eveniment decisiv în viața sa : în urma unei călătorii în SUA,
se căsătorește cu Zenobia Camprubi Aymar (traducătoare în spaniolă a lui Rabindranath
Tagore, care-i va deveni colaboratoare neprețuită. După izbucnirea războiului
civil spaniol, ia drumul exilului și devine profesor de literatură spaniolă la
diferite universități din Statele Unite, Cuba, Puerto Rico. În 1956 i s-a
decernat Premiul Nobel pentru literatură. Moare la 29 mai 1958, în Puerto Rico.
P.S. Cartea de pe raftul bibliotecii:
Platero și eu (București, 1966).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu