SCRIITORI ÎN TEMNIŢĂ: Dostoievski şi
Oscar Wilde
Secolul al
XIX-lea, căruia îi place să se joace cu simboluri, ne dă o dovadă în ce
priveşte dublul efect al aceloraşi evenimente.
Feodor
Dostoievski şi Oscar Wilde, amîndoi scriitori cu
renume, de rang nobil, se prăbuşesc deodată: sînt izgoniţi din societatea
burgheză în care trăiau, şi zăvorîţi în temniţă. Dar Wilde e cu totul distrus
de această încercare, strivit ca într-o piuliţă – pe cînd lui Dostoievski
încercarea îi dă abia atunci formă, ca şi bronzului în creuzetul încins la foc.
Căci Wilde, care mai are sentimentul social, care ţine instinctiv la normele
exterioare ale sociabilităţii, ale omului deprins să trăiască în societatea
umană, se simte dezonorat, ars cu fierul roşu al hulei burgheze; cea mai crîncenă
umilire e pentru el baia aceea din temniţa de la Reading , unde trupul său
de gentilom, atît de îngrijit, e silit să se cufunde în apa murdară în care
s-au scăldat alţi zece osîndiţi. O întreagă clasă privilegiată, toată
civilizaţia gentlemen-ului se cutremură prin el, de scîrbă şi oroare, în
această promiscuitate fizică cu oamenii de rînd.
Dostoievski însă, omul nou,
mai presus de toate castele, cu sufletul îmbătat de cruzimile destinului, arde
de dorul acestei comuniuni cu cei mai umili dintre umiliţi – şi aceeaşi baie
murdară este pentru el un purgatoriu al mîndriei sale. Şi în ajutorul smerit pe
care i-l dă atunci un tătar jegos, el retrăieşte extatic misterul creştin al
spălării picioarelor.
În Wilde, lordul supravieţuieşte
omului: el e chinuit de teama că osîndiţii din temniţă l-ar putea lua drept
unul de-ai lor. Dostoievski nu suferă decît atîta vreme cît tîlharii şi
ucigaşii îi refuză frăţia lor – căci a fi ţinut la distanţă, a nu fi privit ca
un frate, este pentru el un fel de stigmatizare, o insuficienţă a omeniei sale.
După cum cărbunele şi diamantul sînt
alcătuiţi din acelaşi element, tot astfel acest dublu-destin este acelasi şi
totuşi diferit pentru aceşti doi scriitori. Cînd iese din temniţă, Wilde e un
om sfîrşit. Dostoievski, abia atunci îşi începe viaţa. Wilde se consumă, e
redus la o simplă zgură fără valoare de aceeaşi flacără care-l oţeleşte pe
Dostoievski, dîndu-i forţă şi strălucire.
Sursa: Stefan ZWEIG, „Trei maeştri: Balzac, Dickens, Dostoievski”,
preluat de „Moldova
