Moartea lui Ştefan cel Mare
La 30 iunie 1504, Ştefan a cunoscut
chinul arderii cu fierul roşu, o operaţie în care şi-au dat mîna procedurile de
decapitare cu cele de spînzurare şi cu tehnicile rugului. Cei trei
medici-bărbieri care săpau în măruntaiele ştiinţei direct pe corpul voievodului
n-au reuşit să afle decît ora morţii. Ştefan a pierit ca un viteaz, urlînd ca
pe cîmpul de luptă şi doborît de lama cea rece şi ascuţită, chiar dacă a unui
chirurg şarlatan.
Diagnosticul a fost complicat. Peste guta lui obişnuită, obţinută la ospeţe din Cotnar şi labă de
urs, s-a instalat, încă din 1462, de la asediul Chiliei, rana provocată de un
glonte genovez. Imaginaţi-vă un Ştefan cel Mare care a şchiopătat timp de 41 de
ani! Obligat să stea mai mult călare, domnul a ajuns în mod natural să se bată
cu toată lumea şi să lase în istorie un lung şir de biserici şi de cimitire.
Din cele 36 de bătălii duse de Ştefan, se zice că 44 au fost victorii şi că 47
dintre ele s-au încheiat cu clădirea unei mănăstiri. Sau invers. Memoria
tulburată de iubire a Moldovei mai încurcă cifrele, dar nu modifică rezultatul
final.
Ştefan a fost cel mai bun general de limbă latină din Evul Mediu
românesc. A învins regi de teapa lui Matei Corvin
al Ungariei şi Ioan Albert al Poloniei, a învins sultani, cuceritori ai
Bizanţului, dacă e să-l punem la socoteală pe Mehmed al II-lea, a umilit
domnitori-marionetă de genul Radu cel Frumos, Ţepeluş, Petru Aron sau Laiotă Basarab,
a jupuit paşale şi a fugărit han-tătari. Militarmente a fost strălucit, şi doar
oasele albite pe miriştile Moldovei au strălucit mai tare. Bătăliile lui Ştefan
s-au stins cumva din lipsă de oameni, fiindcă o ţărişoară depopulată prin
măceluri n-a mai putut să-i dea domnului carne de arc, de suliţă sau de tun.
Cei care au supravieţuit exterminării s-au putut închina turcilor în bisericile
ridicate de voievodul victorios.
Sursa: CAŢAVENCII
