Ovidius exilat pentru că a văzut ce nu trebuia să vadă

Semne de carte și biblioteci

Publius Ovidius Naso s-a născut la 20 martie anul 43 înaintea lui Hristos în Sulmo, azi Sulmona, provincia Aquila și a fost un mare poet roman, cunoscut în română sub numele de Ovidiu. Datorită perfecțiunii formale a stilului, umorului fin și fanteziei creatoare a devenit unul dintre clasicii literaturii latine, alături de Horațiu și Virgiliu.

Ovidiu a excelat în forma diatihului elegiac, cu excepția Metamorfozelor, scrise în hexamrtru dactilic, după modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer.

Orașul de leagăn al lui Ovidiu, Salmo, s-a situat în Italia de mijloc, la aproximativ 140 km depărtare de Roma. Tatăl său aparținea nobilimii și-l destinase funcțiilor publice. După un scurt studiu al retoricei, Ovidiu se dedică totuși carierei artistice. Își completează cultura la Atena și, împreună cu prietenul său, poetul Aemilius Macer, întreprinde o călătorie în Sicilia și Asia Mică.

Întors la Roma, intră în cercul literar condus de Messalla Corvinus și duce o viață extravagantă lipsită de griji în mijlocul protipendadei romane. Operele lui sunt pe placul înaltei societăți și printre protectori se află însuși împăratul Augustus. După moartea lui Horațiu (8 î.Hr.), devine cel mai cunoscut și apreciat poet din Roma.

În toamna anului 8 d.Hr., în timp ce poetul se afla pe insula Elba, în mod neașteptat, fără o hotărîre prealabilă a Senatului, Augustus hotărăște exilarea lui Ovidiu la Tomis, pe țărmul îndepărtat al Mării Negre. Forma de exil la care a fost supus era relativ mai ușoară („relegatio”) și nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”). Motivele exilului sunt până astăzi învăluite de mister. Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală.

Poezia încriminată este cu mare probabilitate Ars amatoria, care ar fi venit în contradicție cu principiile morale stricte ale împăratului, deși această operă fusese publicată cu câțiva ani mai înainte. În Tristia, Ovidiu se referă și la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”. Cercetătorii sunt de părere că Ovidiu ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Juliei, nepoata lui Augustus.

Ovidiu a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus. Toate au rămas lipsite de succes, chiar după moartea lui Augustus, urmașul său, Tiberius, nu l-a rechemat la Roma.

Conform cronicei lui Heronim, Ovidiu ar fi murit în anul 17 d.Hr. la Tomis, unde a fost și înmormântat, dar această dată nu este sigură. Din poemul calendaristic Fasti, I, versurile 223-226, rezultă că în primăvara anului 18 d.Hr. poetul era încă în viață. Pentru piatra sa funerară, Ovidiu a compus - în parte patetic, în parte ironic - următorul text, în forma unei scrisori trimise soției sale (Tristia, III, 73-76):

„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin” (în traducerea lui Theodor Naum)

P.S. Din colecția bibliotecii „Ovidius”: Epistole din exil (București, 1966); Metamorfoze (BUCUREȘTI, 1975);L art d aimer (Paris, 1991); Opere (Chișinău, 2001); Arta iubirii (Deva, 2002); Lirica exilului. Tristele. Ponticele (Chișinău, 2007); Arta iubirii (Chișinău, 2007); Metamorfoze (Chișinău, 2007);Lui Ovidiu (Cluj-Napoca, 1977)Florilegium Ovidianum București, 1996); Pulicații ovidiene la Chișinău, catalog (Chișinău, 2004); Învățăturile vieții, cugetări și maxime (Chișinău, 2004).