Bucovineanul A. E. Baconsky moare în cutremurul din 1977

Semne de carte și biblioteci

Anatol E. Baconsky s-a născut în vara anului 1925 la Cofa, județul Hotin și a fost un eseist, poet, prozator, publicist, teoretician literar și traducător român de orientare modernistă. Tatal diplomatului, scriitorului și politicianului Teodor Baconschi. A publicat sub numele A. E. Baconsky. El a fost fiul lui Eftimie Baconsky, preot ortodox bucovinean, și al Liubei. Inițiala E. din numele său provine de la prenumele tatălui, Eftimie, după obicei rusesc. A fost fratele criticului și istoricului literar Leon Baconsky, respectiv tatăl lui Teodor Baconschi. A urmat liceul la Chișinău și la Râmnicu Vâlcea. Între 1946 și 1949 a frecventat cursurile Facultății de Drept a Universității din Cluj. A debutat cu versuri în revista pentru copii „Mugurel” din Drepcăuți (1943), cu eseu în „Tribuna nouă” din Cluj (1945), iar debutul editorial s-a produs în 1950 cu volumul Poezii. A fost redactor-șef al revistei „Almanah literar”, devenită ulterior „Steaua”, de la Cluj (1953-1959). Dacă în primii ani poezia sa este apropiată de poetica realismului socialist, la maturitate devine un poet neo-expresionist. La Congresul Scriitorilor din 1956 atacă principiile dogmatice ale proletcultismului. Traduce mult din lirica universală, din Salvatore Quasimodo, Carl Sandburg, Arthur Lundkvist și este autorul volumului Panorama poeziei universale contemporane, un compendiu al poeziei moderniste europene. A murit la București, în cutremurul din 4 martie 1977. Avea 52 de ani..

P.S. Pe rafturi de bibliotecă: Poezii (Bucureșți, s.a.); Echinoxul nebunilor (București, 1967); Remember. Jurnal de călătorie (București, 1968); Fluxul memoriei (București, 1987); Scrieri, 2 vol. (București, 1990).

Tu, care-ai fost...

Tu, care-ai fost odată, tu, care eşti tu, careVei fi – adesea iarna, plecând în taină ochii,Duioasă-ntrăzeri-vei, căzută la picioare,Umbra-mi licăritoare ca solzii unei rochii.Va fi tăcere-n preajmă – şi dincolo de geamNinsoarea de departe venind ca o pădureDusă de vânt – şi-al serii hotar ce-l atingemDe-atâtea ori cu-aripa, din nou va sta prin sureÎnchipuiri, în albul pierit şi întinat...Asemeni unui flutur câte-un sărut va treceCaligrafiind profilul pe care-l vei fi datUitării. Şi-n oglinda netulburată, rece,Vor tresări petale dintr-un sălbatec crinCe şi-a lăsat amprenta pe sânii tăi odată – Îţi vei desface părul şi vei privi cum vin,Din negrul lui, răsfrângeri de noapte-ndepărtatăŞi cum se-ntorc din ceaţă cărările-napoi,Înfăşurând mumia unei iubiri ucise,Cum viscolul pe stradă, prin arbori-nalţi şi goi,Deşteaptă sensul unor imagini, unor vise...Şi-mi vei ierta păcatul de-a-mi fi uitat un gestÎn gândul tău – sau poate în suflet, o durereTrecută-n timp. Din toate va rămânea acestDestin al unor veşnic pierdute giuvaere,De nu-ţi aduci aminte nici tu când le-ai purtat.Un ochi imens te-absoarbe încet sub pleoapa-i neagră –De-abia te vezi tu însăţi, pe-un orizont uitat,Plecând diminuată în timp ca o tanagră.Cine-ţi atinge pieptul la care-am stat să-ascultVântul şi luna? Cine din nou îşi poartă sumbraLui salcie? O, poate voi fi plecat de mult...Sărută-mă-n absenţă şi-n somn. Sărută-mi umbra.