Blaga i-a spus soţiei că peste o oră va muri. Aşa a fost!

Oglinzi obscure

Lucian Blaga avusese o copilărie bolnăvicioasă, cu o infecţie tuberculoasă, însă odată cu adolescenţa şi maturitatea se instalase un soi de echilibru fizic, care nu lăsa să se întrevadă dezvoltarea unei boli necruţătoare. Periodic de-a lungul vieţii acuza dureri de cap, insomnii, junghiuri, palpitaţii – dar cine poate spune că a trăit fără ele? Neexistând motive majore de îngrijorare, nu prea obişnuia să se supună unor controale medicale de rutină, nici măcar în ce priveşte tensiunea arterială. Spre 65 de ani începuse să-l chinuie uneori accese violente de tusă, iar din toamna anului 1960 se simţea tot mai obosit şi slăbit, chiar şi mişcările uzuale generându-i dureri la nivelul sistemului osos. Starea sănătăţii a început efectiv să-l preocupe – pe el şi pe cei apropiaţi lui – abia din 6 noiembrie acelaşi an (în vreme ce se afla la Bucureşti), când în timpul zilnicului duş rece a fost secerat de durere, prăbuşindu-se în baie. Chemat de urgenţă medicul universitar Al. Ciplea, acesta a diagnosticat o sciatică, administrându-i infiltraţii cu novocaină, însă fără efectele scontate. Abia după vreo zece zile de la criză a reuşit să ajungă acasă, la Cluj, unde părea că se simte ceva mai bine. Iluzie doar!

Tot mai mult era ţintuit la pat, iar când două prietene doctoriţe au trecut să-l viziteze, Blaga şi-a manifestat temerea de a avea cancer. Era însă doar un gând trecător!

S-a recurs până şi la tradiţionalele ventuze, iar când s-a constatat că totuşi durerile nu dispar s-a apelat la consultul unui prieten, conferenţiarul Ştefan Hărăguş. Radiografia coloanei vertebrale a scos în evidenţă o leziune a unei vertebre, fie pe fondul unei ostoporoze, fie în cadrul unui proces tumoral malign, motiv pentru care i s-a aplicat un aparat ghipsat. Pentru a-i face spitalizarea mai plăcută, în afara soţiei sale, erau mai tot timpul prezenţi diverşii prieteni clujeni. Însă variatele semne clinice i-au îndreptăţit pe medici să bănuiască faptul că filosoful are şi o congestie pulmonară, renunţându-se la ghips şi administrându-i-se antibiotice, fiind totodată mutat într-o rezervă în care putea să-i fie alături permanent şi soţia.

Situaţia lui Blaga se tot înrăutăţea, începând şi un proces de tumefiere a gambei şi labei piciorului, ceea ce părea să confirme diagnosticul acad. Aurel Moga, de tumoră malignă cu metastaze în coloana vertebrală, fără însă a se şti punctul de plecare al metastazelor.

După două luni de la internare, Blaga era tot mai slăbit, refuza mereu orice mâncare, se retrăsese cu totul în sine, iar radiografiile şi consultul comun al bolnavului de către o comisie de medici de la Cluj şi Bucureşti au confirmat un sfârşit nu prea îndepărtat. De pe la mijlocul lui martie 1961 i se administra deja morfină, pentru ca în noaptea de 5 spre 6 mai să se trezească pe la ora trei şi jumătate, cu o aparentă luciditate mărturisindu-i soţiei care îi era alături că peste o oră va muri. Întocmai aşa a fost!

Din colecția bibliotecii noastre: Hronicul și cîntecul vîrstelor (București, 1990);  Opere 2 vol. (Chișinău, 1995); Domnița Nebănuitelor Trepte (București, 1995); Mirabila sămânță (București, 2003); Opera poetică (București, 2010).