Emil Cioran – împătimit de veşnicie

Expoziție virtuală

Acest „stilist al disperării", care obişnuia să spună că preferă „să moară decât să se întindă şi să caşte", a alcătuit un sistem filosofic marcat de mult umor negru. Născut în satul Răşinari din Transilvania, acest fiu de preot ortodox a trăit până la vârsta de 26 de ani în România, unde şi-a publicat primele cărţi – „Pe culmile disperării", la vârsta de 22 de ani, şi „Lacrimi şi sfinţi", un volum filozofic care a provocat un imens scandal în ţara lui natală. Pe atunci, tânărul Cioran s-a lăsat cuprins de febra naţionalismului, simpatizând mai întâi cu hitlerismul, iar apoi cu Garda de Fier, mişcarea fascistă apărută în România. A fost „o greşeală", potrivit propriilor cuvinte, pe care a renegat-o ulterior, dar care a stat la baza operelor sale din viitor. „Mi-am urât ţara, i-am urât pe toţi oamenii şi tot universul. Îmi rămânea doar să mă urăsc pe mine: ceea ce am şi făcut, odată cu revenirea disperării", scria el. După ce haosul s-a instalat în ţara lui, Cioran a părăsit România în 1937, graţie unei burse de studii, iar apoi s-a stabilit definitiv în Franţa.

Cioran, Emil. Lacrimi şi sfinţi. / Emil Cioran.  – Bucureşti : Humanitas, 1991. – 188 p.

Lacrimi şi Sfinţi este o carte despre om (sau condiţia umană) faţă în faţă cu fenomenul numinos. Adică, o carte despre Dumnezeu, Iisus, sfinţi, sfinte, mistici, religie şi credinţă, precum şi despre reversul acestora: despre neant, despre om şi despre imposibilitatea sa de a crede, chiar şi cînd vrea să creadă.

Fiu de preot ortodox, familiarizat cu simbolurile şi ritualurile creştinismului, Cioran nu se afla acum nici la primul lui contact biografic cu problema religioasă, nici la prima lui încercare de a o fixa în scris. Dimpotrivă, Lacrimi şi Sfinţi (la fel ca volumul Cartea amăgirilor) se află, tematic şi metodologic, în continuitate cu volumul de debut, cu Pe culmile disperării.

„Lacrimi şi Sfinţi, a patra carte a lui Emil Cioran, este un tragic exemplu de ceea ce poate însemna «maceraţia» de sine prin paradox şi invectivă“, scria în ianuarie 1938, în revista Vremea, Mircea Eliade, neascunzându-şi iritarea faţă de volumul prietenului său. Şi adăuga: „Sunt atâtea pasagii exasperante în această carte melancolică, pasagii care au încurcat chiar şi pe cei mai entuziaşti admiratori ai lui: ele nu pot fi, sub nici un chip, apărate. Le constaţi, suferi pentru autor – şi atât. Nu-i poţi găsi nici o scuză“.

Cioran, Emil. Mărturisiri şi anateme. / Emil Cioran ; trad. : Emanoil Marcu. – Bucureşti : Humanitas, 1997. – 174 p.

„În orice carte în care Fragmentul e rege, adevărurile și extravaganțele merg mână-n mână de la un capăt la altul. Cum să le separăm, cum să știm care este convingerea şi care capriciu? Cutare gând, fruct al clipei, îl precede sau urmează pe altul, care, însoţind o întreagă existentă, se înalță la rang de obsesie. Cel ce trebuie să aleagă e cititorul, de vreme ce, nu în puține cazuri, autorul însuși ezita să se pronunțe. Mărturisiri și anateme fiind o succesiune de perplexități, se vor găsi aici întrebări – dar nici un răspuns. De altfel, ce răspuns? Dacă ar fi vreunul, l-am cunoaște, spre disperarea împătimiților stuporii.“

Cioran, Emil. Silogismele amărăciunii. / Emil Cioran ; trad. : Nicolae Bârna. – Bucureşti : Humanitas, 2008. – 117 p.

 „Am scris o cărticică întitulată Silogismele amărăciunii, cuprinde lucruri insolente, am scris-o imediat după război, când eram foarte sărac şi foarte cinic. Când a apărut cartea prietenii mi-au spus: „Te-ai compromis, cartea este insolentă şi nu e serioasă”. După douăzeci  şi cinci de ani a apărut o ediţie de buzunar şi acum este cea mai citită din Franţa şi Germania. Se poate prevedea destinul unui om, dar nu şi al unei cărţi”. (Emil Cioran)

Cioran, Emil. Pe culmile disperării. / Emil Cioran. – Bucureşti : Humanitas, 2008. – 206 p.

În opera Pe culmile disperării sunt introduse mai toate temele care îi vor marca opera: moartea, singurătatea, boala, suferinţa, neantul, angoasa, agonia, nebunia, absurdul. Apar toate ca şi cum i-ar fi fost teamă că nu va apuca să spună tot ce are pe suflet. Sau mai degrabă din nevoia de a îşi uşura sufletul de aceste sentimente. Citind rândurile, veţi vedea un om chinuit de intensitatea şi multitudinea sentimentelor şi ideilor, îl veţi vedea ridicându-se din pat la patru dimineaţa pentru a transfera toate aceste trăiri hârtiei, pentru a scăpa de ele, precum „lăsau sânge" doctorii pe vremuri, pentru a îl uşura pe bolnav de boală.

Cioran, Emil. Îndreptar pătimaş. /Emil Cioran. – Bucureşti : Humanitas, 2008. – 117 p.

Text liric, încărcat de tot dramatismul unui spirit treaz, Îndreptarul pătimaș a fost scris între 1940 și 1944 și a cunoscut doua variante: una scrisă cu cerneală neagră, cu o grafie oscilantă, nervoasă, tensionată, o variantă plină de reveniri, ștersături, adăugiri, care pare să nu se fi păstrat în întregime, și o alta, care reprezintă mai degrabă o transcriere, o reașezare și o regândire a textului în pagină. Textul de fată a încercat să confrunte ambele variante, dar să nu ofere atât o ediție critică, ci mai degrabă una cât mai fidelă. „De-as conduce oști, le-aș duce la moarte fără minciuni: fără patrie, fără ideal și fără hoția vreunei răsplate sau a cerului. Le-aș spune tot – și-n primul rând ce e fără preț, e viața și moartea. În mod cinstit nu poți îmbărbăta decât în numele nefirii; cum există ceva, sacrificiul, cât de mic, e paguba ireparabilă". (Emil Cioran)

Cioran, Emil. Istorie şi utopie. /Emil Cioran: trad. : Emanoil Marcu – Bucureşti : Humanitas, 2011. – 142 p.

Istorie și utopie, deși este una dintre puținele cărți de maturitate ale lui Cioran, se adresează unor realități politice și unor fantasme influente în modelarea lor, nu abandonează stilistica, de o incandescentă şi  frumuseţe a  genului lui.

„Profetul meu este Durer. Cu cât meditez la perindarea veacurilor, cu atât mă conving că unica imagine capabilă să-i dezvăluie sensul este aceea a Călăreţilor Apocalipsei”.

 Cioran, Emil. Schimbarea la faţă a României. /Emil Cioran.  – Bucureşti : Humanitas, 2010. – 197 p.

„Am scris aceste divigaţii în 1935-36, la 24 de ani, cu pasiune şi orgoliu. Din tot ce am publicat în româneşte şi franţuzeşte, acest text este poate cel mai pasionat şi în acelaşi timp îmi este cel mai străin. Nu mă regăsesc în el, deşi îmi pare evidentă prezenţa isteriei mele de atunci. Am crezut de datoria mea să suprim câteva pagini pretenţioase şi stupide. Această ediţie este definitivă. Nimeni nu are dreptul să o modifice”. (Emil Cioran,  22 februarie 1990, Paris)

Mihăiescu, Dan. Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei. / Dan Mihăilescu. – Bucureşti : Humanitas, 2010. –149 p.

Epistole, catolinele, plicurile lipite nervos, tandru, otrăvit duios, răzbunător sau iubitor i-au ocupat lui Cioran aproape fiecare dimineaţă cale de jumătate de veac.  Fie că scrisorile veneau de la nebuni, rataţi, depresivi, femei isterice şi potenţiali sinucigaşi, fie că-i scriau părinţii, fratele sau, fostele amante sau prietenii exilaţi – mai mult sau mai puţin legionari, homosexuali, securişti-traducătorii, editorii, admiratorii, fie că se numeau Beckett sau  Michaux, Eliade, Noica, Liiceanu, Bucur Tincu, Sorana Ţopa. Cioran era cea mai frumoasă nebunie a literelor române. Cum să-i refuzi corespondenţa, adică iubirile şi furiile, confesiunile sufocate de disperare, nostalgia Sibiului şi spaima de energiile periculoase ale Rusiei. (Dan C. Mihăiescu)