Semne de carte şi biblioteci
„Pe pisc, e foarte trist”
Nicolae Esinencu, poet, prozator, dramaturg,
scenarist, boem, tatăl Nicoletei Esinencu şi a încă trei băieţi vînjoşi, soţ
incredibil de iubitor, călător cu un troleibuz nedus la biserică, măturător de
metafore inutile, excelent negociator în procurarea, zilnic, a pachetului de
ţigări şi a lichidelor psihotrope legale, exilat într-o literatură română
basarabeană administrată fraudulos de către un grup de infractori literari
tiranici, frate vitreg cu propriul alter ego, tiran ludic al tuturor convivilor
lui etc., etc., este unul dintre cei mai constanţi şi sinceri prieteni ai mei.
Ei, bine, în urmă cu mai multe zile, Nicolae m-a
sunat, fireşte că la telefon, ca să mă invite, la Uniunea Scriitorilor ,
la o întrunire greu descifrabilă pentru mine atunci, care urma să aibă loc pe
data de 13 ianuarie la orele 13,00. Mi-a spus că va fi „ceva”. Ulterior,
sunîndu-l pentru anumite precizări, mi-a spus că ora la care trebuie să fiu
prezent era 15,00, nu 13-le „ghimpist”. Nu memorez datele de naştere ale
prietenilor mei, iar asta şi din deprinderea românească prin care, la ziua de
naştere a cuiva, eşti invitat, nu te duci din proprie iniţiativă. Ştiam că
prietenul meu Nicolae are vreo două zile de naştere – una prin Ianuarie şi alta
într-o lună de Vară, cînd parcă i-ar fi fost înregistrată naşterea. Da, pe 13
ianuarie este ziua de naştere autentică a bulversantului Nicolae Esinencu!
Fireşte că am răspuns cu mare plăcere invitaţiei lui
Nicolae. Fiind prieteni de mulţi, mulţi ani, parcă mi se păreau ciudate
frumoasele alcătuiri lexicale ale amicului Arcadie Suceveanu, preşedintele
Uniunii Scriitorilor, prin care îl omagia pe Nicolae cu prilejul împlinirii
obraznicei vîrste de 75 de ani. Esinencu la 75 de ani? Imposibil! Nu există
Dumnezeu! Dacă ar fi existat, ar fi trebuit să dea o Ordonanţă Divină de
Urgenţă prin care să-l încremenească veşnic pe Esinencu în vîrsta de 30 de ani.
Un Esinencu nu se va mai naşte nici peste trei mii de ani! Nu mă credeţi? O să
vedeţi, iar asta dacă aveţi răbdare să aşteptaţi atîta timp, ca şi mine!
Prin multe „năpaste frumoase” am trecut cu Esinencu
de-a lungul anilor! Chiar am jucat într-un film, cu el, cu un scenariu al său
şi regizat de răposatul regizor Anatol Slonovschi!
Citat din memorie: „Cînd va fi să mor, vă rog să mă
îngropaţi lîngă mine!” Unii ar fi tentaţi să-i dea o notă narcisistă acestui
vers, însă eu cred că este vorba despre o imensă singurătate. Mulţi îl
consideră pe Nicolae ca fiind insolent sau, mai curtenitor, rebel,
nonconformist. Sînt de altă părere! Nicolae este un boem fără boemă, este un
mare singuratic într-o lume încremenită în mincinoase formalisme sociale,
intelectuale, religioase sau politice. Esinencu a scris pe viu Utopia
Sincerităţii.
Scriitura lui Esinencu, în special cea poetică, nu are
la bază vreun sistem filosofic, aşa cum se cade oricărui poet care se respectă,
ci nerv, spontaneitate şi „un realism care mă duce cu gîndul la neorealismul”
din cinematografia italiană. Esinencu va face epocă în literatură tocmai din
simplul motiv că nu copiază pe nimeni, „nu scrie îngrijit cu opera unui
scriitor străin în faţă”, aşa cum au făcut-o foarte mulţi.
Am convingerea că, peste ani, istoria literară din
acest spaţiu, vorbind strict despre „puştii” din generaţiile de peste 70 de
ani, îi va nemuri, cu prioritate, pe Seniorul Aureliu Busuioc, pildă de
erudiţie şi talent nativ, pe Nicolae Esinencu, ca inventator al altui tip de
gen literar al absurdului şi încă vreo 2-3, ale căror nume nu le dau pentru că
nu-s pe placul „stăpînilor literaturii şi artei româneşti” din acest spaţiu,
dar şi din cauză că nu am avut răgazul să le cer permisiunea.
În ansamblu, dacă este să fim oneşti, în istoria
literară română de aici, cea de-sovietizată, nu putem vorbi, conceptual, decît
doar despre cîteva generaţii literare, ca nivel de referinţă, iar aici amintesc
„generaţia Busuioc”, „generaţia Esinencu”, „generaţia Gheorghe Vodă”,
„generaţia Suceveanu”, „generaţia Mânăscurtă”, „generaţia Leo Butnaru”,
„generaţia Anatol Ciocan”, „generaţiile Galaicu, Gîrneţ, Ciobanu, Leahu, Popa…”
şi… cam atît! Restul sînt plăsmuiri ale unor generaţii autoimpuse politic sau
financiar din raţiuni moscovite!
Pentru că nu vreau să vă plictisesc, haideţi să ne
aşezăm la masa lui Esinencu din ziua de 13 ianuarie! Cînd Moldova literară
dispune de uriaşul privilegiu de a avea un unicat ca Nicolae Esinencu, este
de-a dreptul degradant, eufemistic vorbind, ca la ziua sa, organizată de
Uniunea Scriitorilor, să nu vină să-l felicite tocmai cei care se erijează în
„patriarhii literaturii române” din Moldova, iar aici mă refer la Mihai Cimpoi şi
Nicolae Dabija, dar şi la unii apreciaţi postmodernişti. Sînt sigur că, din
timp, şi-au pregătit „justificări-justificabile”. Această lipsă de decenţă a
fost remarcată şi de către confraţi de-ai mei din România, care m-au sunat să
afle ce se întîmplă „la ziua lui Esinencu”. Spun asta pentru că nu aveau nevoie
de o invitaţie specială de la
Esinencu întrucît de organizarea evenimentului s-a ocupat
preşedintele Suceveanu, dar şi pentru că toţi ştiau acest lucru.
„Pe pisc, e foarte trist”, scria Esinencu într-un
„amplu” volum de-al său, care cuprinde doar acest vers, căruia eu, în
„Literatura şi Arta”, i-am făcut o cronică de vreo două pagini, în urmă cu mai
mulţi ani. Da, „Pe pisc, e foarte trist”, căci Esinencu se află pe un pisc, de
pe care, cu tristeţe, îşi contemplă colegii care se tem de aciditatea spuselor
sale, dar unde şi lăcrimează, cu gîndul la soţia sa, pentru că nu l-a putut
însoţi la această aniversare din motive medicale.
I-am spus că este mult prea tînăr pentru ridurile pe
care le are şi aşa şi este! Ce „naşte” din Esinencu, nelinişti se numeşte
pentru detractorii lui literari post-sovietici! Spun asta cu gîndul la extrem
de talentata lui fiică, Nicoleta Esinencu, un dramaturg destul de cunoscut în
Europa şi puţin „disecată critic” de către elitele critice locale. Esinencu le
dă bătăi de cap pizmaşilor săi confraţi nu doar cu propria-i operă
inconfundabilă, ci şi prin faptul că, în cel puţin următoarea sută de ani, va
călători în lumea literelor europene împreună cu Nicoleta! Mamă, ce le-a
tras-o!
Poate că m-am lungit cam mult, iubite cititorule, dar
să ştii că nu-i suficient, mai ales că cele înşiruite de mine, în semn de
respect, dragoste şi prietenie pentru Nicolae, nu reprezintă nici 0,001 din
cîte spune Esinencu la „un pahar de vorbă” atunci cînd are chef! Indiferent de
ceea ce spun, scriu sau se auto-adulează unii, vă garantez că Esinencu este
unul dintre cei mai apreciaţi scriitori în România. Într-o altă împrejurare, voi
veni şi cu mărturiile unor reputaţi critici şi scriitori români, care-l
apreciază pe Esinencu la superlativ.
Într-o notă personală, îi doresc lui Nicolae baftă,
căci cei de pe Titanic aveau bani destui, erau sănătoşi, dar nu au avut noroc!
Sursă: M. Conţiu (Moldova
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu