TABLETE LITERARE

Toate poeziile mele sunt închinate vouă. Vi le ofer ca pe un mănunchi de flori...     (Ion Borș)

Femeia mea

                       dedicată soției Maria

Femeia mea,

Povestea-mi de ieri, de azi, de mâine,
Ce o citesc copilului din mine.

Femeia mea,

Icoană la care mă închin,
Doar eu în ceasul cel divin.

Femeia mea,

Pășune de liniște și viață,
Amurgul meu și buna dimineață.

Femeia mea,

Inelul cel ancestral și sfânt,
Copiii mei și rostu-mi pe pământ.

Femeia mea,

Credința și idealul meu,
Oglindă-n care eu sunt eu.

 Femeia mea,

Lumină ce se topește-ncet,
Căldură-n suflet ce-o primesc direct.

Femeia mea,

Icoană în casă și în gând,
La care mă închin pân la pământ.

                                                Dubăsari, 1986

 ***

Ți-am urmărit pletele
despletite
Ți-am observat buzele
nevopsite
Te-am văzut o dată
îngândurată
Iar altă dată c-am puțin
ciudată
Văzui un colț din sânul tău
rotund
Și-am mai văzut femeile ce-ascund
Și-am căpătat neliniște și chin
Că te cunosc atâta de puțin.

 Probabil

Probabil că mai căutat.

În pat se mai simte parfumul
Iar eu apucasem pe drumuri
Hoinar, rătăcit , și-am uitat...

Probabil, că te-ai enervat

Și-ai tras cu mânuța în pernă
Iar eu admiram cum mai cerne
Frunzișul bătut și-am uitat...

Probabil că ai plecat

Și ușa rămase deschisă
Și toamna-i atâta de tristă
Și n-am mai venit, te-am uitat

E toamnă, îi târziu și-i păcat...  

                                         Dubăsari, 25.09.89

 Cântau sălbatice viori

Au fost sălbatice viori

În noaptea asta cât o toamnă
Ploua cu tunet făr-aseamăn
Iar noi ne ascundeam sub flori

Cântau sălbatice viori...

Arcușele făceau scântei
Creând o fugă infernală
De parcă o minciună goală
Lupta pentru-existența ei

Iar noi ne ascundeam sub flori...

Și-ar fi cântat până în zori
Această muzică bizară
De n-am fi fost în astă seară
Ascunși de stropii reci...sub flori

Cântau sălbatice viori,

Iar noi ne ascundeam sub flori...

                                            Dubăsari 18.08.86

 Unei prietene

Ți-aș dărui flori multe,

Din suflet, omenește,
Dar ce-o să creadă omul,
Acel ce te iubește.

Ți-aș dărui o seară,

Cum n-ai avut vreo dată,
Dar ce-o să creadă omul,
Acel ce te așteaptă.

Ți-aș scrie-o poezie,

Cum n-o făcuse nimeni,
Dar ce-o să-mi spună omul,
Când s-o-ntâlni cu mine.

Să-i spun că pentru mine,

Prieten ești, nu dragă,
Nu știu ce-o crede omul,
Nu știu de-o să-nțeleagă                   

                                Chișinău, 1985