Semne de carte și biblioteci
 În această
dimineaţă am aflat vestea...
Aureliu Busuioc a trecut dincolo. Întotdeauna mi-a fost frică de ea, de
vestea aceasta, căci ştiam că, odată cu dispariţia fizică a scriitorului
Aureliu Busuioc, se va încheia o epocă
în istoria Basarabiei. Epoca oamenilor care au păstrat intact (peste ani şi
vicisitudini istorice şi existenţiale) spiritul aristocraţiei intelectuale.
În special aici, în aşa zisa Republica Moldova. Nu, nu resping ideea
existenţei statului nostru, valabilitatea lui constituţională. Repudiez doar
supremaţia limitelor, a graniţelor, atunci când mă refer la valenţe mult mai
importante. Căci, ce sunt altceva statele, guvernele, frontierele, regulile
general acceptate, decât nişte convenţii artificiale, nişte aranjamente
politice şi sociale? Şi cum s-ar putea încadra un ditamai monstru sacru în
noţiuni atât de umile? Aureliu Busuioc ar fi trebuit să intre în
cronica celor mai distinse personalităţi ale neamului şi umanităţii. Şi nu mă
refer în exclusivitate la opera sa literară. Pe marginea ei s-a expus şi,
probabil, se va mai pronunţa de acum încolo critica de specialitate. Ca şi
consumator de litere, pot să spun doar că romanele lui Busuioc fac parte din
puţinele cărţi autohtone care, cu adevărat sunt citite, dincolo de
obligativitatea impusă de curriculele şcolare! Ferice...
Mă gândesc acum la altceva, la felul de a fi a acestui Om. Aş fi zis
„colos”, dar ştiu sigur, că nu i-ar fi plăcut... Umorul sclipitor şi
autoironia lui Aureliu Busuioc sunt deja proverbiale... Replica lui, mereu
„acasă,” şi spiritul său de observaţie – imbatabile... Sinceritatea,
profunzimea, uşurinţa comunicării – indispensabile celor care l-au cunoscut
personal... Viaţa lui Aureliu Busuioc a fost plină de hotărâri „mai mult sau
mai puţin idioate”, cum zicea chiar Domnia sa... A avut prieteni care s-au
dovedit a fi duşmani şi... duşmani, care s-au dovedit a fi călăi... Nu
le-a răspuns la atacuri la persoană, pentru a nu le distruge plăcerea de a se
simţi rataţi... A scris mult, a citit şi a gândit şi mai mult, a preferat
agapele restrânse cu prietenii întâlnirilor pompoase cu mase de cititori
relativi, a ştiut să curteze femeile şi să încurajeze bărbaţii... Pe
final şi-a dorit să se pună mai bine cu Dumnezeu. Firesc şi liniştit. „Vreau
să demonstrez că am fost şi eu Om. Măcar acum, la sfârşit, să mi se
recunoască acest drept”. Cât a putut să sufere un om, un creator, un
înţelept, ca să spună aşa ceva înainte de moarte? Nu vom şti niciodată... Dar
vom suferi şi noi, la rândul nostru, dacă vrem să trecem dincolo împăcaţi.
Aureliu Busuioc a murit aseară. Regele aristocraţiei intelectuale s-a
stins... Trăiască! Dumnezeu l-a primit în braţele Sale. Trăiască! Au rămas
vii cărţile şi spusele sale. Trăiască! Prin testamentul său lăsat verbal la
ultima sa apariţie publică:
„Vă doresc să fiţi sănătoşi... Să
fiţi dârji, bravi... Să luaţi cele mai potrivite hotărâri, căci cea mai mică
hotărâre poate să-ţi întoarcă viaţa în altă direcţie... Şi nu uitaţi să vă
iubiţi, pentru că dragostea este cea mai frumoasă parte a vieţii. Şi unde nu
este dragoste, nu este viaţă... Să trăiţi şi să fiţi întotdeauna
îndrăgostiţi!” Amin.
Angela Aramă
|
P.S. Aureliu Busuioc pe rafturilee
bibliotecii noastre: „Local ploi de scurtă durată” (Chișinău, 1986) ; „Lătrând la lună” (Chișinău, 1997); „Plimbatul de purici” (Chișinău, 1992); „D-ale vânătorii” (Chișinău, 2005); „Punct” (Chișinău, 2007); „Cronicul găinarilor” (Chișinău, 2006); „O sumă de cuvinte” (Chișinău, 2008); „Și a fost noapte...”
(Chișinău, 2012); „Singur în fața
dragostei” (Chișinău, 2012); „Lătrând la
lună” (Chișinău, 2012); „Pactizând cu diavolul” (Chișinău, 2013).
Epigrame
de Aureliu Busuioc
Unui
poet
A comis o singură greșeală,
Iată-i consecințele acum:
A murit de moarte naturală,
Răsfoindu-și propriul volum...
Epitaf unui prozator
Se-ntâmplă multe în natură.
Mormântul e - stăpânul nu-i!
Sub lespedea aceasta sură
Zac numai operele lui...
Unui poet necriticat
Volumul lui
se trece sub tăcere;
De unde nu-i
Nici Dumnezeu nu cere!
