Donici, cuib de înțelepciune...

Semne de carte și biblioteci

Este primul din cei patru băieți ai clucerului Dimitrie Donici și ai Elenei, născută Lambrino. Și-a început în tinerețe cariera militară la liceul de profil din Sankt Petersburg, alături de fratele său Petrache. În 1825 este trimis ca sublocotenent în regimentul Ekaterinburg, în Sudul Basarabiei. Invocând motive familiale, revine la baștină și activează la început în Chișinău, apoi la Iași și Piatra-Neamț

Era inspirat de fabulele lui La Fontaine și Krâlov. În 1835 este evidențiat ca traducător în revista moscovită Teleskop, traducând fabule de Pușkin și Krâlov. În cooperare cu Constantin Negruzzi traduce și publică „Satire și alte poetice compuneri” de Antioh Cantemir, traduce poemul lui Pușkin „Țiganii”(1837) și alte creații ale clasicilor literaturii universale. În anii 1840 și 1842 editează două cărți de „Fabule” cu opere proprii și traduceri. Donici a avut un deosebit spirit de observație, criticând în fabulele sale, pe exemplul unor animale, moravurile proaste în societatea umană. În creația sa sunt populare fabulele: Antereul lui Arvinte, Musca la arat, Racul, broasca și știuca, Doi cîini ș.a. A murit la 21 ianuarie 1865 la Iași, în Principatele Unite.

P. S.: Opere (Chișinău, 1979); Scrieri (Chișinău, 1997); Fabule și satire (București-Chișinău, 2002); Fabule (Chișinău, 2008).

Florile

La niște case mari,

În oale prea bogate,

Sta falnic pe ferești,

Pe lângă flori ferești,

Și cele prelucrate

De mâine omenești.

Dar iară, nori s-adună,

Cu fulgere lucind,

Și tunetul răsună

De ploaie prevestind:

iar florile acele iscusite

îndreaptă către zei

Smerita rugăminte

Ca să oprească ei

Cu un cuvânt din cer

A ploii neplăceri;

Dar rugămintea au fost zădărnicită

Și ploaia cea pornită

De un răcoare vânt

Se varsă pe pământ,

Potoale sfera grea,

Verdeața înnoiește

Și firea după ea

Se pare că zâmbește.

Atunci și florile acele naturale

Se dezvelesc frumos,

Din sânurile sale

Dau desfătat miros;

Iar florele de fir, mătăsi și catifea,

Ce ruge înălța când ploaia se ivea,

De frumusețea lor lipsite și pătate,

Au fost de pe ferești afară lepădate.

Talentului firesc de critică nu-i pasă,

Ea nu întunecă a lui gândiri frumoase:

Și numai florile acele prelucrate

Se tem de ploaie foarte.