George Mihail Zamfirescu, autorul „Maidanului cu dragoste” moare boschetar într-o secție de poliție

Semne de carte și biblioteci

Fiu de căruțaș de la o margine de București, a primit la naștere numele Gheorghe Petre Mihai. Face Școală de Ofițeri de rezervă la Botoșani. Participă la război. Revenit la București, fregventează cenaclul Zburătorul. Debutează în 1918 cu pseudonimul Gemi Zam. Publică mult în ziare, având predilecții spre cele de stânga. În 1920 înființează Societatea Tinerilor Scriitori. Între anii 1922 și 1924 colaborează cu revistele transilvănene de la Satu Mare. În 1925 revine la Bucureși angajindu-se bibliotecar. Apoi este actor și regizor. Devine membru fondator al Asociației Autorilor Dramatici. Poet, jurnalist, cronicar dramatic, nuvelist, romancier remacrat prin „Maidanul cu dragoste”, scriitor debordant de elanuri.

Este tatăl actriței Raluca Zamfirescu care s-a stings din viață la 2008, în vârstă de 84 de ani.

George Mihail Zamfirescu a avut parte de o viață mai scurtă. El a murit la nici 41 de ani, fără adăpost, la o secție de poliție, caz înspăimântător,  dacă ne gândim la destinul scriitorului român de totdeauna.

P.S. Din colecția noastră de cărți: „Domnișoara Nastea” (Cluj-Napoca, 1989); „Madona cu trandafiri” (Craiova, 1991); „Sfânta mare nerușinare” (Craiova, 1991); „Maidanul cu dragoste” (best-seller - Chișinău, 1993);  „Maidanul cu dragoste” (2 volume - Galați, 1993); „Maidanul cu dragoste” (București, 1993).   

Cel mai cunoscut disident din timpul României comuniste

Semne de carte și biblioteci

Paul Goma (n. 2 octombrie 1935 în satul Mana, comuna Vatici, județul Orhei, Basarabia) este un scriitor și militant anticomunist român, stabilit la Paris.

Poate cel mai cunoscut disident din timpul României comuniste și unul dintre cei mai cunoscuți scriitori postbelici, Paul Goma s-a născut în Basarabia ca al doilea fiu al unei familii de învățători români. Odată cu cedarea Basarabiei fostei U.R.S.S., în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România.

Paul Goma s-a arătat din tinerețe animat de un spirit contestatar, declarînd că persecutarea sau escamotarea unui cetățean rentează pentru putere, numai dacă rămîne necunoscut. În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului ”Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate și reținut opt zile, după care a fost exmatriculat din toate școlile din țară, deoarece susținuse în școală cauza unor persoane anchetate și arestate sub acuzația de anticomunism. A reușit totuși să se înscrie la liceul ”Radu Negru” din Făgăraș, pe care l-a absolvit în iunie 1953. În 1954 a susținut simultan examene de admitere la Universitatea din București la filologie română și la Institutul de literatură și critică literară ”Mihai Eminescu”. A reușit la amîndouă, dar a ales Institutul. A apărut pentru prima dată ”cazul Goma”. După înfrîngerea revoluției maghiare din 1956 de către trupele sovietice, în luna noiembrie a aceluiași an, Paul Goma și-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM. A fost arestat în noiembrie 1956, acuzat de ”tentativă de organizare de manifestație ostilă”. În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare corecțională, pe care i-a executat la închisorile Jilava și Gherla.

Neputîndu-se reînmatricula în anul III la Institutul ”Mihai Eminescu”, în vara anului 1965 a dat din nou examen de admitere la facultatea de filologie a Universității din București.

În 1971, a fost propus pentru a fi exclus din PCR, din cauza publicării integrale a romanului ”Ostinato” în RFG, la editura Suhrkamp, pe care cenzura i-l ciopîrțise în țară.

În 1977, Goma a reușit să trimită la postul de radio occidental Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului in România. Scrisoarea a fost difuzată de postul de radio. În consecință, a fost permanent urmărit, apoi arestat și bătut de Securitate. Însă, fiind bine cunoscut în Occident și repertoriat de organizația neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului, Amnesty International, Goma nu mai putea fi judecat și condamnat fără a stîrni proteste în străinătate.

La 20 noiembrie 1977, Goma, împreună cu soția și copilul, au fost decăzuți din cetățenia română și expulzați în Franța. Ajunși la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma și-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la București și a conducătorului lui, Nicolae Ceaușescu. Ca reacție la activitatea sa anticomunistă, a fost ținta unui atac cu colet-capcană și a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la București.

Paul Goma și familia locuiesc în continuare în Franța. Nu este membru al Uniunii Scriitorilor, din care a fost exclus în 1977 de conducerea de atunci.
Goma este în prezent apatrid. Lupta sa împotriva comunismului a luat cu timpul un aspect din ce în ce mai naționalist și sceptic față de Occident, Goma începînd prin a refuza în 1980 oferta de a primi cetățenia franceză, primită în același timp de scriitorul ceh Milan Kundera.

A publicat la Editura de Stat pentru Literatură și Artă romanul Ostinato și a debutat la revista Luceafărul cu povestirea Cînd tace toba (1966). În vara anului 1967 a trimis în occident prima variantă, necenzurată, a romanului Ostinato.

După 1989 i s-au publicat și în România o parte din cărți. I-au apărut articole în revistele Vatra, Familia, Timpul, Jurnalul literar.

În 2002, Paul Goma a publicat eseul Săptămîna roșie 28 iunie-3 iulie sau Basarabia și Evreii, în care descrie ”atrocități comise de populația neromână (în special, evrei) în timpul retragerii trupelor și administrației române din Basarabia și Bucovina, de după ultimatumurile sovietice din iunie 1940.”

Paul Goma a făcut parte pentru opt zile din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, din care a fost îndepărtat din considerentele de mai sus de către șeful comisiei, Vladimir Tismăneanu.

”Îl iubesc pe Paul Goma, pe şleau spus, fiindcă i-a înjurat pe toţi. De la un anumit moment încolo capacitatea lui de nuanţare a încetat să mai funcţioneze, sila i s-a urcat în creier şi nu a mai pregetat. Îl mai iubesc pe Paul Goma deoarece nu a venit niciodată în ţară după decembrie 1989.[...]”                            Dan Stîncă

P.S. Pe polițile de la „Ovidius”: „Din coridor” (Chișinău, 2010; București, 1990); „Roman intim (București, 2009); „Infarct” (București, 2008); „Soldatul câinelui” (București, 1991; Chișinău, 2003 „Patimile după Pitești (București, 1990); „Justa” (București, 1995); „Gardă inversă” (București, 1997); „Art refugii” (Cluj, 1991; Chișinău, 1993); „Sabina” (Cluj, 1991);„Culoarea curcubeului” (Chișinău, 2003); „Altina.Grădină scufundată” (Chișinău, 1998); „Gherla” (București, 1990); „Săptămîna roșie” (2002);  „Basarabia (Chișinău, 2003).

Vasile Demetrius

Vasile Demetrius s-a născut la 1 octombrie 1878, în Braşov Este fiul Elisabetei şi al lui Du­mitru Ogea, sobar de meserie. Demetrius a început şcoala la Bucureşti, unde a fost înmatriculat cu numele de familie Dumitrescu. Starea mate­rială precară a părinţilor i-a împiedicat să urmeze mai mult de patru clase primare şi l-a silit să practice felurite îndeletniciri: ajutor de librar, muncitor la o ţesătorie, la o fabrică de zahăr, corector de ziar, învăţător suplinitor, administrator de moşie, funcţionar la Ministerul Domeniilor. Căsătorit cu Antigona Rabinovici, a avut o fiică, Lucia Demetrius, scriitoare. Scrie versuri, este un harnic romancier, face traduceri. Debutează în literatură în 1898, semnând V. Demetrius, nume pe care îl va adopta de acum înainte.

Se stinge din viață la București, în data de  15 martie 1942.

P.S. Biblioteca noastră dispune de un volum de Versuri alese (Casa școlarilor, 1943) și „Monahul Damian”, din seria „Romanul popular”.

Ea nu era

Ești tu? Mă chemi iubito tu?

Ori frunzele șoptesc în vis?

Lăsa-vei ochiul meu închis

De noaptea care m-abătu

Mă-ntreb mereu de tot ce sânt?

Căci eu te-aveam, și eram doi!

Ești tu? Foșnesc mătăsuri moi?

Sânt frunze veștete! e vânt!

Ce noapte grea! e plumb în cer!

Pe ochii mei s-așterne ceața.

Ah, părul tău mi-atinge fața?

Nu: salcia se frânge-n vaier.

Apleacă-te și zi-mi: „iubite!”

Ți-s ude genele-amândouă!

Era-n spre zi, și stropi de rouă

Picau din frunzele pălite.

George Sion - un îndemn „dulce” pentru societate

Semne de carte și biblioteci

Gheorghe Sion (sau George Sion) s-a născut la 18 mai 1822 în localitatea Mamornița (azi Ucraina). A fost un scriitor român bucovinean, membru al Academiei Române din 1868. Se trage dintr-o familie boierească din Hârșova, județul Vaslui. În 1848 a luat parte la mișcarea revoluționară din Moldova. În 1860 a scos  „Revista Carpaților”. A scris versuri și teatru fără o valoare deosebită. Proza memorialistică („Suvenire contimpurane”, 1888), remarcabilă prin culoarea și fluența evocării, cuprinde portrete memorabile și pitorești, descrieri de atmosferă, realizând în cuprinsul povestirii valoroase nuvele autonome. A tradus din clasicii și romanticii francezi. Au rămas în conștiința populară versuri scrise de Sion, precum „Mult e dulce și frumoasă / limba ce-o vorbim” sau „Astăzi anul se-nnoiește / Plugușorul se pornește” , cuprinse in volumul intitulat „Din poeziile lui George Sion ” tiparit în anul 1857 la Tipografia Națională a lui Iosif Romanov. George Sion a decedat la 1 octombrie 1892, la București, în vârstă de 70 de ani.

P.S. George Sion pe polițele Bibliotecii „Ovidius”: „Proză. Suvenire contempurane”, 1956

Limba românească

Mult e dulce și frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.

Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Și pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.

Românașul o iubește
Ca sufletul său,
Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu.

Frați ce-n dulcea Românie
Nașteți și muriți
Și-n lumina ei cea vie
Dulce vietuiți!

De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiți ca să roșească
Țărna ce călcăm?

Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu!

Experiența și înțelepciunea se acumulează cu anii

Semne de carte și biblioteci

Ziua Internaţională a Per­soanelor Vârstnice este o sărbătoare a vieţii. La 1 oc­­tombrie îi omagiem pe cei care au dobândit expe­rienţă şi înţelepciune, pe cei care au muncit, au con­struit, au dat piept cu greu­tăţile şi au reuşit să învingă obstacolele. Ei, părinţii şi bunicii noştri, ne-au dăruit totul fără să aş­tepte nimic în schimb. Sun­tem datori să-i răsplătim cu dragoste şi respect. Tuturor persoanelor vârst­­nice din Republica Moldova  le u­răm multă sănătate şi clipe fericite alături de fa­milie şi toţi cei dragi!

Și fiindcă suntem o bibliotecă publică, care are utilizatori de diferite vârste, inclusiv și bătrâni, am decis să evidențiem aceastăi categorie de cititori fideli:

Veteranul Bibliotecii „Ovidius” este Ludmila Goncearuc de 82 de ani, fostă profesoară de muzică. În prezent este o cititoare activă, la curent cu toate noutățile din lumea artelor.

Un alt veteran de vârstă este și Eugenia David, traducătoare și autor de cărți. În luna decembrie, dna David împlinește vârsta de 81 de ani. Este activă, participă la diferite manifestări culturale organizare la biblioteca noastră.

76 de ani a împlinit și utilizatoarea bibliotecii Ecaterina Ojoga. Doar cu un an mai tânăr este Nicolae Radu, născut în 1939.

Sub vârsta de 70 de ani sunt: Ada Canțin (68), Tudor Gherceavâi (66),  Tatiana Gherceavâi și Efimia Popa (65), Tatiana Cravțov (63), Iulita Știrbu (62) și fosta profesoară de limbă română Anastasia Harabara (60).

Printre veterani se numără și jurnalistul radio Ion Guriev, invalid de gradul I. Imobilizat de boală, Ion citește mult, fiind deservit regulat la domiciliu de bibliotecarii noștri.

La mulți ani, stimații noștri veterani. Vă urăm multă sănătate, să fiți activi și iubitori de viață!

Emile Zola s-a asfixiat cu bioxid de carbon la 62 de ani

Semne de carte și biblioteci

La 29 septembrie 1902, după ce se întoarce din Médan unde și-a petrecut vara, Émile Zola se asfixiază în timpul nopții împreună cu soția sa Alexandrine, din cauza combustiei lente a unui foc acoperit din șemineul camerei lor, în apartamentul de pe rue de Bruxelles (Paris, arondismentul al IX-lea). La sosirea medicilor nu mai rămâne nimic de făcut. Émile Zola decedează oficial la ora 10 dimineața, cauza fiind intoxicația cu monoxid de carbon. Cu toate acestea, soția lui supraviețuiește.

Moartea scriitorului este cel mai probabil accidentală, dar ținând cont de numărul inamicilor lui Zola (în special anti-dreyfusarzii), teza asasinatului sau a „festei răutăcioase care a scăpat de sub control” nu a fost niciodată abandonată. După moartea lui, poliția desfășoară o anchetă, dar nu se ajunge la nici o probă.

Impactul morții lui Émile Zola este imens. Presa devine ecoul emoției care cuprinde o întreagă populație. Excepție face doar presa naționalistă și antisemită, care exultă - ziarul La Libre (Cuvântul liber) titrează: Scenă naturalistă : Zola mort prin asfixiere. Emoția cuprinde și țări străine unde numeroase ceremonii au loc în memoria scriitorului francez, iar presa germană, britanică, americană reflectă fenomenul din plin. Omagiul este internațional. La ceremonia înmormântării, Anatole France, care a insistat să amintească toate aspectele legate de scriitor, inclusiv lupta sa pentru dreptate, declară A fost un moment al conștiinței umane. O delegație de mineri din Denain însoțește cortegiul scandând „Germinal, Germinal!”.

Cenușa lui Zola este transferată la Panteonul din Paris la data de 4 iunie 1908. La sfârșitul ceremoniei de la Panthéon, un jurnalist anti-dreyfusard, Louis Gregori, trage un foc de revolver asupra lui Alfred Dreyfus, care nu este decât rănit ușor la braț.

Din 1985, casa lui Émile Zola din Médan devine muzeu. La începutul primei duminici din octombrie, în fiecare an, societatea literară a prietenilor lui Émile Zola organizează un pelerinaj.

P. S. Cărțile lui Emile Zola vă așteaptă. Le găsiți pe rafturile bibliotecii noastre.

Din poeziile prozatoruluilui Emile Zola

După ani am revenit
Fără să mai ştiu numărul străzii.
Am mers încet, încet,
Pentru a nu trezi din somn trecutul.

Aş fi vrut să pot zări mansarda
La etaj, ţinând în ea atâtea speranţe
Rupte din timp, risipite în cer,
Ca nişte petale de meri
Scuturate de vânt...

Iulia Hasdeu copil-minune

Semne de carte și biblioteci

Iulia Hasdeu s-a născut la București, în ziua de  14 noiembrie 1869, fiind fiica savantului și scriitorului Bogdan Petriceicu Hasdeu și a Iuliei, o ardeleancă născută Faliciu.

Bunicul Iuliei, tatăl lui Bogdan Petriceicu Hasdeu a fost Alexandru Hâjdeu, fiu , la rândul lui, al  lui Tadeu Hâjdeu (1769-1835).

Fiind  un copil supradotat; la opt ani neîmpliniți Iulia a trecut examenele cumulate ale celor patru clase primare. La 11 ani,  a absolvit Colegiul Național „Sfântul Sava”,, iar în paralel a urmat cursurile Conservatorului de muzică din București, a plecat la studii la Paris. A fost prima româncă ce a studiat la Sorbona, studiu început la 16 ani, uimindu-și profesorii cu talentul său.

Cu excepția câtorva poeme apărute în timpul vieții, dar fără voia autorului, opera Iuliei Hasdeu este postumă. Bogdan Petriceicu Hasdeu se ocupă, în fapt, de postumitatea literară (și nu numai) a unicei sale fiice. Poate fi considerată o poetă română de expresie franceză pentru că cele mai multe texte le-a redactat în limba franceză. A scris preponderent poezie, dar și piese de teatru, povești și povestiri. A ținut și un jurnal, iar bogata corespondență cu tatăl ei, rămas la București denotă un fin intelectual, o conștiință a epocii sale, precum și o scriitoare cu talent. Primul ei volum de poezii, Bourgeons d'Avril, scris în 1887,  apare doi ani mai târziu, sub pseudonimul Camille Armand.

La 29 septembrie 1888 moare de tuberculoză, în vârstă de doar 19 ani și este înmormântată la Cimitirul Bellu. Tatăl Iuliei, foarte afectat de moartea ei, a construit, în memoria acesteia, un castel la Câmpina, cunoscut sub numele de Castelul Iulia Hasdeu.

Scriitorul  nu s-a resemnat niciodată cu pierderea celei mai dragi ființe.

În prologul pe care l-a scris pentru lucrarea sa, Sic cogito, Hasdeu se confesează:

Era scris și iscălit cu slova fiicei mele. Ce să fie? O va spune această carte."

Se presupune că atât castelul de la Câmpina cât și cavoul Iuliei de la Cimitirul Bellu au fost construite după directivele riguroase ale spiritului defunctei transmise în cadrul unor ședințe de spiritism.

P.S. Din colecție: Cipran Doicesu Iula Hasdeu  (cu tălmăciri din poeziile sale); Iuia Hasdeu Poezii; Iulia Hasdeu Prinesa fluture ș.a.

 La ce bun?

să vă spun doamnă, aş putea

cum că privirea dumneavoastră

ce-oricare, temător, şi-o vrea

e decît bolta mai albastră

la ce bun? aţi rîde doar de vorba mea.

şi aş putea, cu glas mai stins

să spun că-ntreagă-va făptură

nuri dulci şi farmec-n adins

să curgă lacrime făcură

la ce bun? n-aţi crede, poate, ce v-am zis

apoi, cu-o tulbure simţire

şi cu ardoare

v-aş spune că vă port iubire

că, inima-mi, jignită, doare

la ce bun? o ştiţi cu propria-vă fire.

La 28 septembrie moare autorul Balenei Albe

Semne de carte și biblioteci

Herman Melville s-a născut pe 1 august 1819 la New York. Tatăl lui, Allan Gansevoort Melvill, era scoțian și mama sa, Maria, era olandeză, ambii cu origini aristocratice. Falimentul tatălui îl silește să întrerupă studiile școlare la vârsta de 15 ani. În amintirile sale afirma că gustul pentru aventuri l-a dobândit ascultând povestirile tatălui său Allan despre valuri marine monstruoase, înalte cât un munte, despre catarguri de corăbii care se rupeau ca surcelele în bătaia furtunilor, despre peripețiile unei călătorii pe mare către Le Havre sau Liverpool. După moartea tatălui în 1832, familia se mută la Lansingburg pe fluviul Hudson, unde tânărul Herman studiază la Albany Classical School. Lui Melville îi place însă să călătorească și în anul 1838 se îmbarcă pe un vas ancorat în portul orașului New York, traversează oceanul ca elev matelot până la Liverpool, vizitează Londra și se întoarce cu aceeași navă. În romanul Redburn: His First Voyage (Redburn: Prima sa călătorie), publicat în 1848, s-a inspirat din această experiență.

Câțiva ani își asigură existența dând lecții particulare ca meditator. Impresionat de lectura cărții Two Years Before the Mast (Doi ani la catarg) de Richard Nenry Dana, apărută în 1840, Melville se îmbarcă din nou ca marinar și, pe 1 ianuarie 1841, părăsește portul New Bedford pe bordul alenierei Acushnet în direcția Oceanului Pacific. Ajuns la Insulele Marchize, părăsește nava. Impresiile din călătoria efectuată constituie tema povestirilor Taipi (1846) și Omoo (1847). După ce stă câtva timp în Insulele Societății, ajunge la Honolulu iar de aici, pe bordul fregatei americane United States, ajunge în toamna nului 1844 la Boston. Și experiența acestei călătorii va face obiectul unei povestiri, White Jacket: or, The World in a Man-of-War (Redingota albă sau lumea de pe o navă de război, 1850).

În 1847, Melville se căsătorește la Boston cu Elizabeth Shaw, împreună vor locui în New York  până în anul 1850, când cumpără o fermă în Pittsfeld. În anul următor apare romanul Moby Dick, carte care nu a atras la început atenția publicului. Între anii 1857 și 1870 are diverse ocupații la școlile din regiune și ține un ciclu de conferințe pe tema aventurilor din mările sudului. Mai târziu lucrează ca agent vamal al orașului New York. Herman Melville moare pe 28 septembrie 1891, după o boală de câteva luni, și este înmormântat în cimitirul Woodlawn din cartierul Bronx (New York).

P.S. Din colecția Bibliotecii „Ovidius”: „Cojocul alb”; „Bertley. O povestire de la Wall Street”; „Pierre”; „Moby Dick”.

Poetul de la Cernăuți

Semne de carte și biblioteci

Vasile Tărâțeanu  vede lumina zilei imediat duă război, la 27 septembrie 1945, în satul Sinăuții de Jos, raionul Adâncata, regiunea Cernăuți.

În anul 1972 a absolvit cursurile Facultății de Litere de la Universitatea din Cernăuți. Lucrează ca redactor la ziarul Zorile Bucovinei (1969-1981), apoi la Postul de Radio Kiev (1981–1991).

În 1989, alături de alți scriitori români din Cernăuți, a fondat Societatea pentru Cultură Românească  „Mihai Eminescu“.  Din anul 2000 este președinte al „Fundației culturale „Casa Limbii Române" din Cernăuți.  Este redactor-șef (sau director-fondator și editor) al gazetelor românești din  Cernăuți: Plai românesc (1990–1994),  Arcașul", "Curierul de Cernăuți", „Junimea” etc.

A debutat editorial  în 1981 cu Harpele ploii.

Fără de aripi

Îngerul meu păzitor
încă n-a învăţat să zboare
fără de aripi

cât e ziua de mare
e nevoit să alerge
din urma mea

spreseară obosit
cade frânt din picioare

astfel noaptea
trebuie să mă apăr singur

cum pot.

50 de cărți ale Graziei Deledda îndrăgite de italienii epocii

Semne de carte și biblioteci

Scriitoarea italiană Grazia Deledda s-a născut la 27 septembrie 1871, în localitatea Nuoro din Sardinia, într-o familie de mici proprietari. Începe să scrie la 16 ani, dedicându-se literaturii și publicând prima carte de povestiri în anul 1890 ("În azur"). Spontaneitatea și intuiția compensează absența culturii teoretice (scriitoarea a fost autodidactă), iar puterea de muncă neobișnuită s-a concretizat în peste 50 de cărți, marea majoritate romane, scrise în mai puțin de  50 de ani. În 1890, la doar 19 ani, se căsătorește cu un înalt funcționar de stat și se stabilește definitiv la Roma. Marea popularitate de care s-a bucurat în timpul vieții se datorează deopotrivă numărului mare de cărți publicate și impactul pe care romanele sale, de factură realistă, cu puternice accente lirice, le-au avut cu gustul cititorului italian din epocă. În 1926 este destinsă cu Premiul Nobel pentru literatură.

Scriitoarea moare la 15 august 1936, la vârsta de 65 de ani neîmpliniți.

P. S. Biblioteca noastră dispune de romanele: „Ulii și porumbei”; „Marianna Sirca”; „Comoara din Sardinia” ; „Iedera”; „Cenușa” și „Incendiu între mașini”.

Panait Cerna, poet romantic, epigon al lui Eminescu

Semne de carte și biblioteci

S-a născut la 25 septembrie 1881 în satul Cerna, județul Tulcea, din tată bulgar-Panayot Stanciof și mamă româncă - Maria Tașcu. Absolvă Facultatea de Litere la București. Cu ajutorul direct al lui Titu Maiorescu urmează studii de filosofie și literatură (germană și engleză) la Berlin si Leipzig. Aici, la Leipzig, își susține, în 1913, lucrarea de doctorat despre lirica de idei. Viața trudnică, macinată de o boală incurabilă pe atunci (tuberculoza), manifestată încă din anul 1905, eforturile susținute pentru obtinerea doctoratului, ii vor grăbi sfârșitul, care se va petrece la 8 aprilie 1913, la Leipzig, in casa lui Paul Zarifopol. Singurul volum de versuri apărut în timpul vieții autorului a fost Poezii, tipărit la București de Editura Minerva în 1910 și premiat de Academia Română în 1912. Panait Cerna a fost un poet intimist, romantic minor sau tradiționalist român, un epigon al poetului Mihai Eminescu.

Nocturnă

La casele cu brazi în poartă

Zăvoru-i tras, ograda moartă.

O candelă-ntr-un colţ clipeşte,

Sporind singurătatea grea...

De-acum şi candela-aţipeşte –

Adormi şi tu, nădejdea mea!

Pe plaiuri, sus, un bucium moare

Şi focurile-s tot mai rare.

Departe-n văi adânci, prin pietre,

Izvorul glăsuieşte-abia ...

Dorm toti in jurul stinsei vetre –

Adormi şi tu, iubirea mea!

În bură de lumina dulce

Coboară luna sa se culce.

Tăcerea aripa-şi desface,

Ţinând pământul tot sub ea...

Pământ şi ceruri dorm în pace –

Adormi şi tu durerea mea!

P.S. Poeziile lui Panait Cerna le găsiți, în mai multe ediții, pe rafturile bibliotecii noastre.

44 de ani de la moartea pacifistului Erih Maria Remarque

Semne de carte și biblioteci

Erich Paul Remark s-a născut la 22 iunie 1898 la Osnabruck intr-o familie catolică. Frecventează seminarul catolic până în 1916 când este încorporat în armata germană și trimis pe front în timpul primului razboi mondial. În timpul razboiului este rănit de mai multe ori. După război exercită mai multe profesii lucrând ca ziarist, contabil, comis voiajor, angajat la pompe funebre și cântăreț la orgă (experiente ce vor fi descrise într-unul dintre romanele sale,"Obeliscul negru").Este preocupat de literatură și filosofie, fiind atras de concepțiile lui Nietzsche. In 1920 publică primul său roman,"Taraba de vise". Vor urma alte numeroase scrieri ce au o temă pacifistă, lucru ce irită pe nazistii veniți la putere în 1933. Cel mai mare succes al lui Remarque (pseudonim sub care își va publica opera literară) va fi romanul"Pe frontul de Vest, nimic nou", ce descrie ororile primului razboi mondial. Romanul, publicat in 1929, va fi vândut în 15 milioane de exemplare si tradus in 42 de limbi, de-a lungul timpului. În 1932, scriitorul emigrează în Elvetia, stabilindu-se la Ascona. În 1933, cărțile sale sunt arse în public de naziști în Germania. Scriitorul continuă să publice, iar în 1939 emigrează in S.U.A. Acolo devine iubitul celebrei Marlene Dietrich (refugiată și ea din calea naziștilor), dar se va casatori cu o altă actriță faimoasă: Paulette Godart, fosta soție a lui Charlie Chaplin și parteneră a acestuia în filmul "Timpuri Noi". Lui Paulette, scriitorul îi dedică romanul „Zeii sunt singuri". În anul 1948, E. M. Remarque se întoarce în Europa, stabilindu-se din nou în Elveția, iar în 1952 apare romanul "Scânteia vieții", a cărui acțiune se petrece într-un lagăr de concentrare. Sora scriitorului a fost închisă și ucisă de naziști intr-un asemenea lagăr. Romanul său "Soroc de viață, soroc de moarte" (1954) a fost cenzurat de editura germană care l-a publicat, scoțând scenele despre atrocitățile germanilor comise în țările ocupate în timpul războiului. Remarque a continuat să publice până în 1962. A căltorit mult în ultima parte a vieții în Franța, Italia, S.U.A.  A murit la 25 septembrie 1970, în Elveția orașul elvețian Locarno.

P.S. În biblioteca noastră sunt romanele scriitorului: „Pe frontul de vest nimic nou” și „Trei camarazi”.

William Faulkner, reprezentantul Americii de Sud

Semne de carte și biblioteci

Născut la 25 septembrie 1897,  în New Albany, William Faulkner și-a petrecut în micul orășel Oxford din Mississippi  o copilărie legănată de poveștile bătrânei negrese Caroline Barr despre glorioșii și dezastroșii ani ai războiului civil. Povești în care revenea mereu figura legendară a străbunicului, colonelul William Clark Falkner, aventurier, războinic și scriitor de succes. (Unul din romanele acestui înaintaș:The White Rose of Memphis (Trandafirul alb din Memphis) cunoscuse 36 de ediții.)

Școala primară și liceul neterminat le va face în orășel, ca apoi să intre funcționar la banca bunicului său, viitorul "model" al lui Sartoris.

În timpul primului război mondial, nefiind primit ca voluntar în armata americană, se înrolează în aviația engleză "Royal Flying Corps", dar rămâne până în 1918 într-o tabără de antrenament din Canada.

Se întoarce acasă, unde se înscrie la universitatea Ole Miss dar după un an se retrage, neavând posibilitatea să-și continue studiile. Războiul nu-l văzuse decât de departe, America o vedea de prea aproape. Și acum, după sublinierea unor biografi, începe a se accentua sentimentul dramei din viețile oamenilor și meleagurile natale.

Hrănit în iluziile gloriei apuse și dezamăgit de viața mizeră a Sudului,  tânărul Faulkner se refugiază în scrierea unor versuri romantice sau ermetice.

Preia postul de diriginte al oficiului poștal al universirății din Oxford. La New Orleans face cunoștință cu scriitorul Sherwoord Anderson, cu ajutorul căruia îi va apărea primul roman Soldier's Pay (Plata soldatului), 1926. Călătorește în Europa, vizitând Italia și Elveția și rămâne câteva luni la Paris.

În urma unei crize cardiace, marele scriitor moare la 6 iulie 1962.

P.S.  Din colecția bbliotecii noastre: „Pe patul de moarte”; „Casa cu coloane”; „Gambitul calului”; „Zgomotul și furia”; „Lumină de august”; „Recviem pentru o călugăriță”; „Hoțomanii”; „Nuvele regăsite”; „Pogoară-te, Moise” și altele.

Francoise Quoirez sau Francoise Sagan, pseudonim împrumutat de la Proust

Semne de carte și biblioteci

Născută la 21 iulie 1935 la Cajarc (departamentul Lot), în familia unui industriaș prosper, romanciera, pe adevăratul său nume Françoise Quoirez, a publicat primul său roman - Bonjour tristesse - în anul 1954, la vârsta de 18 ani, sub un pseudonim ales din opera lui Marcel Proust. Cărțile sale, printre care Un certain sourire (1956), Aimez-vous Brahms? (1959), La Chamade (1965), Le lit défait (1977), scrise într-un stil alert și cu o tonalitate amară, s-au bucurat de un succes deosebit. Temele sale favorite au fost critica vieții superficiale, atmosfera însorită a locurilor de vilegiatură, automobilele rapide, într-un amestec de cinism, sensualitate, indiferență și contemplație. Ultima sa creație, Derrière l'épaule, apărută în anul 1998, conține o privire critică a autoarei asupra carierei sale literare.

Françoise Sagan rămâne în istoria literaturii franceze și în amintirea celor care au cunoscut-o nu numai ca scriitoare, ci și ca personaj de roman, uneori mai important decât eroii cărților pe care le-a scris, o personalitate devenită ea însăși un mit, a cărei notorietate a depășit granițele țării sale. Ea a marcat generația sa nu numai prin romanele scrise, dar și prin viața sa personală, plină de tot felul de excese, care i-au atras neplăceri și i-au ruinat sănătatea. Cea care, începând cu Bonjour tristesse, a încântat și a pus pe gânduri o pleiadă de cititori, s-a stins din viață în ziua de 24 septembrie 2004 , în urma unei embolii pulmonare, la vârsta de 69 de ani.

P.S. Pe raftul bibliotecii noastre, rezervat literaturii franceze, ve-ți găsi Francoise Sagan „Vă place Brahms?”. Vizitați-ne . Adresa noastră: șos. Hâncești, 32.

Poetul care a murit de dor

Semne de carte și biblioteci

Romulus Vulpescu s-a născut la Oradea în ziua de 5 aprilie 1933. Este fiul Elenei (născută Botez) și al lui Constantin Vulpescu, maistru militar armurier.

A urmat, la București, școala primară, liceele „Sf. Andrei” (1939-1948) și „Gh. Șincai” (1948-1951), unde a frecventat clasele X-XI la seral, în paralel cu o școală profesională (1950-1951), devenind și strungar calificat.

S-a înscris apoi la Facultatea de Filologie, Secția Limba și Literatura Română, a Universității din București, pe care a absolvit-o în 1955.

După absolvire, a lucrat ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1955-1960), la Editura pentru Literatură Universală (1961-1964), la revista „Luceafărul” (1964-1965), ca secretar literar și director adjunct la Teatrul „Barbu Delavrancea” (1967-1969), muzeolog la Muzeul Literaturii Română și în redacția „Manuscriptum” (1970-1973), secretar la Uniunea Scriitorilor din România (1973-1989), director al Teatrului Mic (1990-1991).  Căsătorit cu prozatoarea Ileana Vulpescu, cu care a avut o fiică, Ioana.

A fost senator din partea Frontului Salvării Naționale în Legislatura 1990-1992, când a fost membru în grupurile de prietenie cu statul Israel, Franța și Ungaria, apoi a fost membru în Consiliul Național al Audiovizualului între 1994 și 1998.

A fost membru al Partidului România Mare, Laureat al Premiilor Fundației „România Mare” pe anul 1990.

Zguduit de  tragedia morțiii fiicei lui, Ioana Vulpescu, de numai 41 de ani, peste o lună, la 18 septembrie 2012, se stinge din viață. Avea 79 de ani. A fost  poet, scriitor, traducător, editor, publicist și politician român. 

 Ruga mea de seară

Ingaduie, Doamne, să-mi închei
Rugăciunea de seară ca de-obicei:

"Bunule Dumnezeu,
Când ai sa vrei
Să mă chemi la Tine,
Rogu-Te să-l iei
Mai întâi pe câinele meu,
lăsându-mă-n viață pe mine:
Murind eu ar suferi el
Veghindu-mi crucea de la căpătâi.

Și să nu ma socoți mișel,
Dar fie-mi oricât de greu,
Parinte,-ndura-Te-a-mi harazi,
După ce și-o da sufletul ,înc-o zi:
Ca moartea lui s-o plâng eu."

P.S:  În colecția de carte a  Bibliotecii „Ovidius”  puteți  găsi versuri de Romulus Vulpescu și romanele soției sale : „Carnetul din port-hart”,  „Sărută pământul acesta” și cartea „Arta conversației”.