Pești pescuiți în revista VPM și-n literatura de specialitate

Pe tot globul, popoarele consumă peşte! Pregătit rasol, la cuptor, prăjit, ciorbă, borș sau la grătar, peştele este un aliment foarte gustos. În privința efectelor sale terapeutice, experții în nutriție au scris mii de lucrări de specialitate.

Dieta cu carne de peşte ne revigorează! Ca o valoroasă sursă de vitamine (A,D,E, complexul B), acizi graşi Omega-3 şi de minerale (calciu, fosfor, iod, sodiu, potasiu, seleniu), peştele, în general, ne ajută să fim mai sănătoşi.

În privinţa speciilor cu carne albă şi cu puţine calorii (este vorba de peştele de apă dulce - şalăul, ştiuca, plătica) acestea pot fi incluse în lista alimentelor care ne protejează inima, ne ajută să scădem în greutate şi să ne păstrăm acuitatea vizuală.

Sigur, şi peştele gras (somonul, tonul) conţine substanţe benefice pentru organism: proteine, vitamine din complexul B şi acizi graşi Omega-3, esenţiali pentru buna funcţionare a celulelor din organism.

Nutriţioniştii recomandă o dietă cu mai mult peşte celor care depun eforturi fizice şi intelectuale deosebite, copiilor în perioada de creştere şi viitoarelor mămici. Dieta cu peşte sărac în grăsimi, cu carne albă combate bolile de inimă, artrita, sănătatea mentală, cancerul şi depresia, mai ales la persoanele vârstnice. Iată cum acţionează sursele de Omega-3 în bolile de inimă. În Franţa s-au efectuat cercetări vaste asupra efectelor hranei cu Omega-3. Timp de 11 ani au fost supravegheaţi 550 de medici.

În grupul celor care consumau peşte gras, cel puţin o dată pe săptămână, s-au constatat cu 50 la sută mai puţine decese cauzate de sindromul morţii subite de origine cardiacă. La alt grup, căruia i s-a administrat suplimente nutritive cu acizi graşi esenţiali Omega-3, s-au remarcat cu 50 la sută mai puţine cazuri de infarct miocardic mortale.

Pacienţii care au urmat un tratament cu capsule cu grăsime de peşte, cu sau fără Vitamina E, decesul datorat bolilor de inimă s-a diminuat cu un procent apreciabil - 30 la sută. Când Vitamina E a fost administrată fără acizii graşi Omega-3 n-a avut niciun efect.

 Mai multe despre carnea peștelui în alimentație și diferite rețete culinare cu pește, găsiți în colecțiile de carte ale bibliotecii noastre și în colecția revistei „Vânătorul și pescarul Moldovei”.

Gripa și criza cardiacă îl trece pe Paul Claudel în eternitate

Semne de carte și biblioteci

Născut la 1868 la Villeneuve-sur-en-Tardenois, Aisne (Franța), se stinge din viață la Paris, în ziua de 23 februarie 1955.

După o gripă recentă, în timp ce se încăpățâna să stea la masa de lucru din apartamentul său din Paris, situat pe bulevardul Lannes, care avea ferestrele spre Bois de Bouiogne, în urma unei crize cardiace survenite în timpul nopții, Paul Claudel s-a stins la vârsta de 86 de ani. Tocmai avuse loc, la Comédie-Française, consacrarea oficială a poetului-dramaturg, cu gala piesei „L’Annonce faite à Marie”, în prezența președintelui Republicii franceze. Simțind că sfârșitul îi este aproape, Claudel a cerut familiei să-l lase singur: „Să mă lase liniștit! Nu mi-e frică!” Funeraliile oficiale au avut loc la Notre-Dame, la 1 martie 1955, iar corpul său a fost înmormântat la Bragues, sub inscripția pe care o compuse el însuși: „Ici reposent les restes et la semence de Paul Claudel” („Aici odihnesc rămășițele și sămânța lui Paul Claudel")

 

[Interludiu]

Într-al melcului castel
Rămas gol, – oglinda mică
Îţi arată ce-i în el
Numai dacă eşti furnică. [1931] 

P.S. Cartea de pe raft: Cinci mari ode (București, 1994); Paul Claudel (Paris, 2005).

Eugen Barbu și visul României Mari

Semne de carte și biblioteci

Eugen Barbu s-a născut la 20 februarie 1924. Fiul scriitorului Nicolae Crevedia, Eugen Barbu a terminat Facultatea de Litere a Universității București în 1947, după ce o perioadă de timp studiase dreptul la aceeași Universitate.

În 1963, Eugen Barbu a fost numit la conducerea revistei „Luceafărul”. Conflictual și resentimentar, înconjurat de toți frustrații lumii literare, Barbu a făcut să fie atacați în revistă mai toți scriitorii buni de atunci. Acționând oarecum în contrasens cu spiritul momentului, care era acela al unei relative liberalizări, Barbu a fost înlocuit la conducerea revistei, în 1968, cu Ștefan Bănulescu.  Din 1970 până în 1989, conduce revista „Săptămâna”. Fondează revista „România Mare” și partidul cu același nume, alături de Corneliu Vadim Tudor, pe care l-a reprezentat în Parlamentul României între 1992 și 1996.

A debutat în literatură cu volumul de nuvele „Munca de jos”.  A scris apoi romanele Groapa, Șoseaua Nordului, Săptămâna nebunilor, Princepele, Ianus (publicat postum). A fost laureat al premiului Herder. A lăsat și un Jurnal.

A fost căsătorit cu actrița Magda Barbu pentru care a creat, în calitate de scenarist, seria filmelor cu haiducii lui Mărgelatu, în care aceasta juca alături de Florin Piersic.

A fost implicat în două scandaluri de plagiat: Principele (1969) și Incognito III (1978).

Eugen Barbu moare în toamna anului 1993, la 69 de ani, și este înmormântat la București,

P.S. Cărți de împrumut: Facerea lumii (București, 1964);  Jurnal în China (București, 1970); Groapa (București, 1975); Groapa (București, 1993); Poezii (București, 1995) Săptămâna nebunilor (București, 1996) Groapa (București, 1997).

Expoziție virtuală de carte

Capodopere într-o colecţie

Puşkin, Aleksandr. Dama de pică / Aleksandr Puşkin ; trad . : Eugeniu Camilar. – Iaşi : Polirom, 2013. – P. 236. – ISBN 978-973-46-4050-8

Tânărul Hermann află întâmplător, la o petrecere, că bunica unuia dintre amicii săi, o venerabilă contesă ştie secretul cîştigului sigur la cărţi. Acest lucru îi schimbă soarta. Îşi dedică viaţa dezlegării misterului, dar toate în zadar, căci contesa moare. Bătrâna se întoarce însă pe neaşteptate din morţi şi bate la uşa lui Hermann ca să-i dezvăluie teribilul adevăr: cele trei cărţi întotdeauna cîştigătoare. Cîteva zile mai târziu tânărul înnebuneşte...

Kafka, Franz. Metamorfoza şi alte povestiri / Franz Kafka ; trad. : Mihai Izbăşescu. – Iaşi  : Polirom, 2013. – P. 190. – ISBN  978- 973946- 3082-0

Ediţia de faţă reuneşte cele mai cunoscute şi mai reprezentative povestiri ale lui Franz Kafka. Personajele sale, victime ale unui univers ostil, absurd, trăiesc drama imposibilităţii unei evadări, atît din propria condiţie, cât şi dintr-un spaţiu concentraţionar exterior. Fie că sunt încătuşate în corpul unei gânganii înspăimântătoare, fie că sunt victime ale unui sistem opresiv, aceste personaje au în comun o vină tragică la rădăcinele căreia nu pot ajunge.

Nabokov, Vladimir. Lolita / Vladimir Nabokov ; trad. : Florian Popescu. – Iaşi  : Polirom, 2011. – P. 322. – ISBN  978-973-46-1900-9

Poveste a iubirii obsesive şi blestemate a lui Humbert pentru nimfeta Dolorez Haze, capodopera lui Vladimir Nabokov a fost, pe rând, carte interzisă, roman scandalos, obiect de cult, pentru a deveni apoi un roman clasic al secolului XX.

Cartea a stat la baza a două celebre ecranizări, prima în regia lui Staley Kubrik, cu James Mason în rolul principal, a doua sub bagheta regizorială a lui Adriane Lyne, cu Jeremy Irons în rolul lui Humbert.

Fitzerald F. Scott. Dincoace de Paradis / F. Scott Fitzerald ; trad. : Virgil Stanciu. – Iaşi  : Polirom, 2013. – P. 336. – ISBN  978-973-46-3793-5

Primul dintre cele cinci romane ale lui F.Scott Fitzerald, Dincoace de Paradis relatează anii de ucenicie ai unui oarecare Amory Blaine, student la Princeton Universsity în anii de dinaintea şi din timpul Primului Război Mondial. Este un roman al formării, un „roman american al campusului” care examinează dintr-un unghi comic-duios viaţa studenţească într-o universitate din Ivy League. Cititorul face cunoştinţă cu America secolului XX. Se poate spune că este  un roman al „generaţiei jazzului”, al aspiraţiilor, viselor şi contestărilor acestora, urmate de dezamăgirile aduse de viaţa adultă şi responsabilă.

Salinger J.D. De veghe în lanul de secară / J. D Salinger ; trad. : Cristian Ionescu. – Iaşi : Polirom, 2011. –  P. 278 . – ISBN 978-973-46-2031-9

Romanul „De veghe în lanul de secară” publicat în 1951 a devenit lectura simbol pentru furia adolescentină, izolare şi chiar instabilitate emoţională. În plus, povestea a fost învinuită pentru comportament anti-social.

Cartea a fost scrisă cu gândul la un public adult, de aceea scriitorul nu şi-a cenzurat limbajul vulgar, dar de regulă e citită în liceu, cu toate că a ajuns pe listele cu „cărţi interzise”. Potrivit Helium.com cel mai recent volum a ajuns pe liste de cărţi interzise în unele locuri din SUA în 2006.

Murakami, Haruki. În noapte / Haruki Murakami ; trad. : Iuliana Oprina. – Iaşi : Polirom, 2013. –  P. 202 . – ISBN 978-973-46-3436-1

În noapte este un puzzle de personaje cum nu se poate de diferite: Eri Asai, un fotomodel cufundat într-un somn care durează de luni de zile, sora ei Mari, o studentă pasionată de lectură, un trombonist de jazz, o tânără prostituată chinezoaică, un simplu angajat la o firmă de calculatoare. Toţi sunt oameni ai nopţii bântuiţi de secrete şi dorinţe nelămurite, iar legăturile între ei se limpezesc pe parcursul cărţii, constituind un univers nocturn plin de farmecul, subtilitatea şi umorul caracteristice romanelor lui Murakami.

Kesey, Ken. Zbor deasupra unui cuib de cuci / Ken Kesey ; trad. : Marcel Corniş-Pope– Iaşi : Polirom, 2013. –  P. 405 . – ISBN 978-973-46-3399-9

Zbor deasupra unui cuib de cuci, romanul care a lăsat urme de neşters în literatura contemporană, este povestea zguduitoare a pacienţilor dintr-un ospiciu condus cu mîna de fier de sora-şefă Rarched, adeptă a unor metode de tratament barbare, precum electroşocurile şi lobotomia. Singurul care i se opune este scandalagiul Ranle Patrick McMurphy, simbolul revoltei împotriva autorităţii tiranice. Prin ochii altui pacient, şeful Bromden, un indian uriaş, asistăm la încleştarea dintre cei doi, care capătă proporţii aproape mitologice.

 

Fitzerald, F. Scott. Marele Gatsby / F. Scott Fitzerald ; trad. : George Volceanov. – Iaşi : Polirom, 2013. – P. 235. – ISBN 978-973-46-3295-4

Un tânăr fascinat de visul american, proaspăt venit la New York şi doritor de succes, Nick Caraway, împărtăşeşte povestea transformări lui Lames Catz în James Gatsby. Pe fundalul unei Americi prospere, dar haotice, Gatz, mînat de mirajul iubirii faţă de Daisy Buchanan, îşi schimbă viaţa, devenind din student la Oxford gangster, traficant de băuturi alcoolice şi apoi milionar. Iubirea sa pentru Daisy nu se împlineşte însă; rămâne povestea donguiotescă a Marelui Gatsby, desfăşurată odată cu un iluzoriu, nesfârşit American dream.

Roman ecranizat, avându-i în rolurile principale pe Leonardo DiCaprio, Carey Milligan şi Joel Edgerton.

Jelinek, Elfriede. Amantele / Elfriede Jelinek ; trad. : Ana Mureşanu. – Iaşi : Polirom, 2013. – P. 192. – ISBN 978-973-46-3492-7

Povestea celor două eroine ale romanului Amantele, Paula şi Brigitte, se petrece într-un orăşel austriac de munte. Aparent cele două femei au caractere cu totul diferite: Paula refuză orice conformism, fiind mult mai aplecată spre experiment, pe când Brigitte suportă cu stoicism viaţa alături de Heinz, un beţiv greu caracterizabil ca aparţinând rasei umane. Alegerile făcute de cele două în căutarea unui bărbat vor avea rezultate surprinzătoare. În roman, căsătoria, copiii, iubirea sunt desfiinţate cu o cruzime ieşită din comun şi cu o violenţă rar întâlnită la vre-un alt autor contemporan. Lipsa oricărei urme de fericire într-o relaţie este văzută ca normală, fiind o realitate de necontestat, pe care o ascundem din ipocrizie şi superficialitate.

Mahfuz, Naghib. Băieţii de pe strada noastră / Naghib Mahfuz ; trad. : Nicolae Dobrişan. – Iaşi : Polirom, 2013. – P. 192. – ISBN 978-973-46-3193-3

Romanul Băieţii de pe strada noastră a fost interzis în mai toate ţările arabe, sub acuzaţia de blasfemie. În spatele personajelor şi al  întâmplărilor povestite se întrevede o parabolă ce reuneşte teme şi motive atât din Coran cât şi din Vechiul şi Noul Testament, precum şi referiri la regimurile politice opresive ale Egiptului. Istorisirea începe cu vieţile patriarhului Al-Gabalawi şi ale fiilor săi, Adham şi Idris, alungaţi din grădina părintească pentru păcatele lor. De-a lungul mai multor generaţii şi sub stăpânirea a numeroşi despoţi, fiecare neam îşi afirmă dreptul la o viaţă prosperă, iar o serie de „trimişi” autoproclamaţi ai Stăpânului preiau conducerea a obţine, prin forţă sau puritate, viaţa tihnită la care visase strămoşul Adham după alungarea din grădină. Ultimul „profet” al lui Al gabalwi, Arafa pare deţinătorul  unei vrăji nemaivăzute, o armă cu ajutorul căreia oamenii de rând îşi pot detrona în sfârşit asupritorii.

Experimentele lui André Paul Gide

Semne de carte și biblioteci

André Paul Guillaume Gide a fost unicul fiu al lui Paul Gide și al soției sale, Juliette Rondeaux. Tatăl său se trăgea dintr-o familie de hughenoți din sudul Franței, mama sa, de ascendență normandă, chiar dacă crescuse și fusese educată în religia protestantă, aparținea unei familii Romano-catolice, stabilită la Rouen. Când Gide a împlinit 8 ani a fost trimis la Școala Alsaciană din Paris, dar educația sa a fost întreruptă de atacuri de natură nevrotică. După moartea prematură a tatălui său în 1880, mama sa a preluat frâiele educației sale, a fost dat pe mâna unei guvernante indiferente și a unor institutori. În perioada cât a locuit în Rouen Gide s-a atașat puternic de verișoara sa, Madeleine Rondeaux.

Gide s-a întors la Școala Alsaciană pentru a-și pregăti examenul de bacalaureat, și după ce l-a trecut în 1889, și-a dedicat viața scrisului, muzicii și călătoriilor. Prima sa operă a fost un studio al unei tinereți neliniștite intitulat Les Cahiers d’André Walter (Caietele lui André Walter). Scris la persoana întâi, ca majoritatea operelor sale de mai târziu, ea împrumută elementele confesiunii, cea care avea să-i aducă lui Gide faima care l-a consacrat.

În anul 1891 un coleg de școală, scriitorul Pierre Louys, l-a introdus în cercul După-Amiezelor de Marți, patronat de poetul simbolist Stephane Mallarme iar pentru o vreme opera sa a fost influențată de ideile curentului simbolist. Poemul în proză Roadele pământului (1897) reflectă eliberarea sa din angoasele păcatului și acceptarea propriilor impulsuri, indiferent cât de neconvenționale ar fi fost acestea. Cu toate acestea, după întoarcerea la Paris, relaxarea aceasta s-a pierdut total, căci scriitorul s-a întors în saloanele pariziene, extrem de „înțepate". Va satiriza acest mediu în povestirea Paludes (Mlaștini) (1894) - o minunată parabolă a animalelor, care, deoarece locuiesc în peșteri întunecate sfârșesc prin a-și pierde vederea și a orbi. În 1894 Gide s-a reîntors în Africa de Nord unde a întâlnit cuplul format din Oscar Wilde și Lord Alfred Douglas, care l-au încurajat să-și recunoască homosexualitatea ascunsă cu mare grijă. A fost rechemat în țară din pricina bolii mamei sale. În luna octombrie 1895 Gide s-a căsătorit cu vara sa, Madeleine, care anterior îi refuzase cererea în căsătorie. În 1896 a fost ales primar al comunei La Roque - era în acel timp, la doar 27 de ani, cel mai tânăr primar francez. Deși și-a luat misiunea în serios a reușit să termine Fructele pământului în 1897 și nu a avut prea mare succes, deși după cel de-al Doilea Război Mondial a fost considerat cel mai influent dintre textele autorului. Publicarea lui Corydon în 1924 a fost dezastruoasă iar Gide a fost atacat chiar și de cei mai apropiați dintre prietenii săi. Gide a scris în această epocă singurul său roman recunoscut ca atare de scriitor, Les Faux-Monnayeurs (1926) (Falsificatorii de bani).  Pentru un timp va crede și în comunism, în 1936 va vizita Uniunea Sovietică, și, deși se declară inițial încântat de cele văzute va reveni asupra impresiilor inițiale în alte două cărți, în care își exprima deziluzia față de stalinism, și anume în volumele Retour de l'U.R.S.S. (1936) (Întoarcerea din URSS) și Retouches à mon retour de l'U.R.S.S. (1937) (Post-scriptum la Intoarcerea din U.R.S.S.).

În 1938 soția lui Gide, Madeleine, a murit. Din 1942 și până la sfârșitul războiului Gide va locui în Africa. Aici scrie piesa de teatru Tezeu, a cărei intrigă simbolizează chiar această întoarcere a lui Gide către trecut, căci Tizeu se poate reîntoarce la Ariadna doar pentru că este agățat de firul subțire al tradiției. În iunie 1947 Gide a obținut primul său titlu onorific, cel de doctor în litere la Universitatea din Oxford. În același an, în luna noiembrie, i se acordă Premiul Nobel pentru Literatură. În 1950 va publica ultimul volum din Jurnal, o înregistrare a vieții sale din 1889 și până la vârsta de 80 de ani. Jurnalul acesta, cu peste un million de cuvinte este o narațiune în care a înregistrat experiențe, impresii și crize morale, pe o perioadă care depășește 60 de ani și constituie un document de o bogăție sufletească extraordinară. După publicarea sa Gide a renunțat complet la scris.

P. S. Cărți pe raftul bibliotecii: „Falsificatorii de bani” (București, 1996); Opere (Chișinău, 1998)

Foamea scriitorului Knut Hamsun

Semne de carte și biblioteci

Knut Hamsun, născut Knud Pedersen, în Vågå, Gudbrandsal, Norvegia, a fost al patrulea fiu al lui Peder Pedersen și al soției lui, Tora Olsdatter (Garmostrædet). A copilărit în Hamaroy, Nordland. La vârsta de 17 ani a devenit ucenic la un producator de frânghii. În aceeași perioadă a început să scrie. A petrecut câțiva ani în America, călătorind și lucrând, publicând impresiile sub titlul „Fra det moderne Amerikas Aandsliv" (Din viața intelectuală a Americii moderne) (1889).

În 1898, s-a căsătorit cu Bergljot Goepfert (născută Bech), căsătorie desfăcută în 1906. Ulterior s-a căsătorit cu Marie Andersen, în 1909, cu care a rămas căsătorit până la moartea sa. În momentul întâlnirii lor, Marie era o tânără și talentată actriță, dar și-a incheiat cariera pentru a-l însoți la Hamarøy, unde au cumpărat o fermă.

După o perioadă, au hotărât să se mute în sud, la Larvik. În 1918 au cumpărat ferma Norholm, între Lillesand și Grimstand. Knut Hamsun a murit la Norhoim, în 1952, la vârsta de 92 de ani.

Recunoașterea inițială s-a datorat romanului Sult („Foamea”). Această lucrare semiautobiografică descrie apropierea de nebunie, din cauza foamei și a sărăciei, a unui tânăr scriitor, în capitala Norvegiei, Kristiania. În opinia specialiștilor, romanul a influențat opera lui Franz Kafka și a altor romancieri din secolul XX, prin folosirea monologului interior și a logicii bizare. În special, acest roman i-a adus Premiul Nobel pentru Literatură în 1920.

P.S.  Cartea de pe poliță: Pan. Victoria (București, 1967).

Heine moare la Paris, după opt ani țintuit la pat

Semne de carte și biblioteci

Heine s-a născut dintr-o familie evreiască din Dussrldorf, Germania. Tatăl său a fost un comerciant care, în cursul ocupației franceze a constatat că s-au deschis noi perspective pentru evrei. Când tatăl său a dat faliment, Heine a fost trimis la Hanburg, unde unchiul său, Salomon, un bancher bogat, l-a încurajat să se pregătească pentru o carieră în comerț. După ce și afacerea lui Heine a dat faliment, el s-a hotărât să studieze dreptul la universitățile din Gottingen, Bonn și la Universitatea Humboldt din Berlin, dar în final, deși a absolvit în 1825, a constatat că literatura este mai interesantă decât dreptul. În această perioadă s-a hotărât să se convertească de la Iudaism la Protestsntism. Acest lucru i-a fost necesar, deoarece în multe din statele germane, li se aplicau restricții severe evreilor, în multe cazuri fiindu-le chiar interzisă practicarea unor profesii. Una din profesiile interzise pentru evrei era și cea de profesor la universitate, care devenise țelul lui Heine. Heine și-a justificat convertirea, spunând că aceasta a fost „biletul său de intrare în cultura europeană”. De fapt, se pare că nu a fost chiar așa. Vărul și binefăcătorul său, compozitorul Meyerbeer, nu a fost nevoit să se convertească pentru a pătrunde în cultura europeană. Pentru tot restul vieții, Heine s-a confruntat cu elementele incompatibile ale dublei sale identități, germane și evreiești.

Heine este cel mai bine cunoscut pentru poezia lirică, din care o bună parte (mai ales lucrările de tinerețe) a fost pusă pe muzică de compozitori de lieduri, dintre care cel mai reprezentativ a fost Robert Schumann. Și alți compozitori, între care Richard Wagner, Franz Fchubert, Felix Mendelssohn, Fanny Mendelssohn, Hugo Wolf și Johannes, au pus pe muzică versuri ale lui Heine. Chiar și în secolul al XX-lea, Hans Werner Henze și Lord Berners le-au urmat exemplul.

Ca poet, Heine a debutat în 1821 cu volumul Gedichte (Poezii). Pasiunea sa amoroasă unilaterală față de verișoarele sale Amalie și Therese l-au inspirat să scrie cele mai reușite versuri, Buch der Lieder (Cartea cântecelor, 1827).

În 1831 Heine a plecat în Franța, la Paris. Acolo a aderat la socialismul utopic, reprezentat de adepții ideilor lui Saint-Simon, care propovăduiau un paradis egalitarist, fără clase sociale, bazat pe meritocrație.

Cu excepția unei scurte vizite în Germania, în 1843, el și-a petrecut restul vieții la Paris. În Germania lucrările sale au fost interzise, împreună cu ale celor care erau considerați ca făcând parte din mișcarea Julies Deutschland (Germania tânără).

Cu toate acestea, de la distanță, a continuat să comenteze politica germană. În 1844 a scris Deutschland. Ein Wintermärchen (Germania. O poveste de iarnă), un fel de dare de seamă a călătoriei întreprinse de el în Germania și a climatului politic de acolo. Prietenul său, Karl Marx, a publicat lucrarea în ziarul Vorwärts. În lucrarea Atta Troll: Ein Sommernachstraum (Atta Troll: Visul unei nopți de vară), el a satirizat politica utopică a opozanților regimului din Germania.

Experiența emoționantă a exilului său se oglindește în poezia In der Fremde (Printre străini). În ultimii săi opt ani de viață a fost țintuit la pat, unii cred că a avut scleroză în plăci, în timp ce alții opinează că a avut sifilis. A murit la Paris, la 17 februarie 1856 și a fost înmormântat în Cimitirul Montmartre.

Am plâns în somn, iubito

Am plâns în somn, iubito,
Visam c-ai fi murit
Şi chiar după trezire
Plânsei necontenit.

Am plâns în somn, iubito,
Visam că m-ai lăsat
Şi chiar după trezire
Plânsei nemângâiat.

Am plâns în somn, iubito,
Visam ce drag ţi-s eu
Şi chiar după trezire
Amarnic plâng mereu.

P.S. Din colecția noastră: Impresii de călătorie (București, 1955); Versuri alese (București, 1956); Poeme (București-Chișinău, 2003); Herbert Eulenberg „Heinrich Heine” (București, 1957); A. Dmitriev „Heinrich Heine” (București, 1959).

 

Existențialismul lui Alberto Moravia

Semne de carte și biblioteci

 

Alberto Moravia, nume la naștere, Alberto Pincherle. S-a născut la 28 noiembrie 1907. A fost unul din cei mai de seamă romancieri italieni ai secolului XX.

Operele sale explorează problemele sexualități moderne, alienarea și existențialismul. Moravia este probabil cel mai bine cunoscut pentru romanul său de un pronunțat caracter anti-fascism, Conformistul (în original, Il Conformista), care a constituit baza scenariului filmului omonim, Conformistul, regizat de Bernardo Bertolucci. Alte romane ecranizate ale lui Moravia includ Disprețul (titlul original, Il Disprezzo), regizat de Jean-Luc Godard în 1963, sub numele de Le Mépris și La Ciciara (cunoscut și ca Două femei), regizat de Vittorio de Sica în 1961, film datorită căruia  Sophia Loren a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță a anului respectiv.

Moravia moare la 83 de ani în anul 1990.

P.S. Cărți de pe raftul bibliotecii „Ovidius”: Povestiri din Roma (București); Automatul (București, 1965); Ciociara (București, 1971).

Dostoievski de la jocurile de noroc, la analiza stărilor patologice ale minții

Semne de carte și biblioteci

Feodor Dostoievski s-a născut în Moscova la 11 noiembrie 1821 și a făcut cunoștință cu literatura de la o vârstă fragedă, prin intermediul basmelor și legendelor scrise de autori ruși și străini. Și-a pierdut mama pe când avea numai 15 ani. A intrat la Institutul de Inginerie Militară Nikolaiev din Sankt Petersburg la insistențele unui tată autoritar. După absolvire, a lucrat ca inginer proiectant, dar obișnuia să traducă cărți pentru a-și suplimenta fondurile. La 25 de ani are un succes uriaș cu primul său roman, Oameni sărmani, și se face remarcat de criticul și filozoful Vissarion Belinski. La 28 de ani a fost condamnat la patru ani de muncă silnică în Siberia, din cauza implicării într-un grup de liberali utopiști, numit Cercul Petrașevski. Atacurile sale de epilepsie s-au instaurat pe fondul unor chinuitoare și continue tensiuni psihologice: o execuție simulată, apoi niște ani grei de detenție, în care a fost terorizat de comportamentul samavolnic al maiorului Krivțov. Ispășirea pedepsei a însemnat pentru scriitor și o revelație în plan spiritual: redescoperirea ortodoxismului. După eliberare, a fost obligat să se înroleze ca soldat, iar apoi a lucrat ca scriitor și jurnalist. A întreprins mai multe călătorii în Europa și a dezvoltat o dependență pentru jocurile de noroc care l-a aruncat în brațele sărăciei. Pentru o vreme, a trebuit să se umilească împrumutând bani de la cunoștințe sau amanetând bunuri, dar în cele din urmă a devenit faimos datorită cărților sale. Spre sfârșitul vieții a locuit la Sankt Petersburg și a avut o orientare conservatoare, naționalist-ortodoxă și pro-țaristă.

Dostoievski a reprezentat o influență principală pentru scriitori și gânditori ca Friedrich Nietzsche,Franz Kafka, Sigmund Freud, Jean-Paul Sartre sau Albert Camus. El s-a specializat în analiza stărilor patologice ale minții (nebunia, crima sau suicidul), precum și în explorarea unor procese extreme ca auto-distrugerea, umilirea, dominația tiranică, furia ucigașă. Dostoievski este și precursorul unor idei moderne în literatură și filozofie. Se consideră că ar fi părintele extențialismului, în special datorită nuvelei Însemnări din subterană, descrisă de Walter Kaufmann ca „cea mai bună uvertură pentru existențialism scrisă vreodată”.

Dostoievski este, alături de Tolstoi, unul din principalii scriitori ce au aparținut vârstei de aur a literaturii ruse și unul din cei mai reprezentativi pentru cultura Rusiei și a Europei ortodoxe. Lucrările lui Dostoievski sunt traduse și comentate în 170 de limbi din întreaga lume; după ele s-au realizat numeroase spectacole de teatru și filme celebre. Moare la 59 de ani

P.S. De pe raft: Opere în 2 volume (București, 1966); „Demonii” (București, 1981); „Frații Karamazov” (București, 1986); „Idiotul” (Iași, 2011); Colecția Biblioteca „Adevărul” în 12 volume. Cărți în limba rusă: „Преступление и наказание" (Москва, 1983); „Униженные и оскорбленные" (Москва, 1983); В воспоминаниях совреьеников (Москва, 1990).

Un „prinț al fericirei” care moare nefericit

Semne de carte și biblioteci

Oscar Wilde a fost fiul unui medic irlandez. Tatăl sau, Sir Wiliam Wilde, doctor specialist în boli de ochi și urechi, anticar și scriitor, mai avea trei copii dintr-o primă relație. Mama sa, Jane Francesca Elgee, era poetă (scria poeme revoluționare sub pseudonimul Speranza) și jurnalistă. În timpul școlii, Oscar a excelat în studiul clasicilor, la limba greacă și la desen, câștigând numeroase premii și burse de studiu. După studii strălucite la Trinity College din Dublin, audiază prelegerile deesteticale lui John Ruskin la Universitatea din Oxford, unde se distinge și prin gusturile sale rafinate, îmbrăcămintea elegantă și stilul dandy de viață. După absolvire, în 1878, se mută la Londra.

În același an, primește premiul „Newdigate” pentru poezie și inițiază mișcarea „Artă pentru Artă”, prin care dezvoltă teoria sa asupra estetismului. În 1882 publică prima sa culegere de versuri, în privința căreia criticii nu au căzut de acord. Urmează o perioadă în care ține o lungă serie de prelegeri de estetică în SUA și Canada, o alta în care Wilde locuiește pentru o scurtă perioadă la Paris, după care își încheie șirul de conferinte în Marea Britanie. Următorii șase ani reprezintă apogeul de creație al irlandezului. Poveștile pentru copii, piesele de teatru și mai ales „Portretul lui Dorian Gray” îi aduc lui Oscar Wilde, pe lângă niște citații în tribunale, și mult dorita faimă.

În 1884 se căsătorește cu Constance Lloid, cu care are doi fii: Cyril și Vyvyan În 1886, Wilde are prima relație homosexuală cu tânărul Robbie Ross (la moartea acestuia din urmă, în 1918, cenușa sa va fi înhumată în mormântul lui Oscar Wilde).

Declinul său începe în vara lui 1891, când Oscar îl întâlnește în curând, cei doi devin iubiți și de nedespărțit până la arestarea lui Wilde, patru ani mai târziu, când după acuzarea de homosexualitate (pe atunci ilegală în Anglia) va fi condamnat la închisoare. Ostil filosofiei și convențiilor morale ale epocii victoriene, Oscar Wilde duce o viață de ostentație cinică și de scandal, afișându-și public relația sa homosexuală, ceea ce îi atrage în 1895 o condamnare penală de doi ani închisoare pentru ultragiu la moralitatea publică.

Între timp soția și copiii îl părăsesc și îsi schimbă numele în „Holland”. După eliberare, ruinat financiar de luxoasa relație cu Bosie (Lordul Douglas) și căzut în dizgrație, Wilde mai trăiește încă trei ani, cutreierând Europa și locuind în hoteluri ieftine.

Ultima parte a condamnării o ispășește în închisoarea din Reading și va face obiectul unei celebre balade. Eliberat în 1897, se stabilește în Franța, unde-și sfârșește viața în uitare și singurătate. Își găsește sfârșitul la Paris pe 30 noiembrie 1900, după o meningită, ce se instalase pe fondul unei infecții puternice la o ureche. Este înmormântat în cimitirul Pere - Lashaise din Paris.

P S. Raftul bibliotecii noastre: „Prințul fericit” (Chișinău, 1992); „Prințul fericit și alte povești” (București, 2008); „Portretul lui Dorian Gray” (București, 2011); „Portretul lui Dorian Gray” (Chișinău, 2012).

Marele filosof, educat în familie de pastor, ajunge ateu și, într-un final, nebun

Semne de carte și biblioteci

Fridrich Nietzsche s-a născut la 15 octombrie 1844, într-o familie protestantă din Rocken, tatăl său fiind pastor. Încă din tinerețe, este confruntat cu problema credinței în Dumnezeu și înclină mai degrabă spre ateism, fapt ce se va reflecta mai târziu în gândirea sa filosofică. Studiază filosofia la Universitatea din Leipzig. Lectura cărții lui Arthur Schopenhauer, Welt als Wille und Vorstellung ("Lumea ca voință și reprezentare"), va constitui premisa ideatică a vocației sale filosofice. În 1869, în vârstă de numai 25 de ani, este numit profesor la Universitatea din Basel și primește cetățenia elvețiană. Studiază filosofia antică greacă, în special pe reprezentanții perioadei presocratice, Heraclit și Empedocle. Din motive de sănătate, abandonează învățământul universitar și, începând din anul 1879, peregrinează între Veneția, Torino, Nisa și Engadin, în căutarea unei clime prielnice. În 1882 o cunoaște pe Lou von Salomé, pe care o cere în căsătorie, fiind însă refuzat. În același an, în timp ce se găsea la Nisa, începe să scrie lucrarea sa capitală, Also sprach Zarathustra („Așa grăit-a Zarathustra"), care va apărea în 1885. În 1888 se mută la Torino, unde va desăvârși operele Götzen-Dämmerung („Amurgul idolilor") și Ecce Homo. În ziua de 3 ianuarie 1889, în piața Carlo Alberto din Torino, asistând la biciuirea sălbatică și agonia unui cal în plină stradă, are prima criză de nebunie, în cursul căreia are manifestări delirante, considerându-se Dionysos sau Iisus. Este îngrijit până la sfârșitul vieții de sora sa, Elisabeth Foerster Nietzsche. Moare în orașul Weimar în ziua de 25 august 1900, la vârsta de 56 de ani neîmpliniți

 

P.S. Pe polițele noastre cu cărți: Aforisme, scrisori (București, 1992); A doua considerație inoportună (București, 1994); Noi, filologii (Cluj-Napoca, 1994)

Mihail Lermontov în duel cu societatea

Semne de carte și biblioteci

Mihail Iurievici Lermontov este  născut la 15 octombrie în orașul Moscova, al Imperiului Rus.

În scurta lui viață a fost un dușman declarat al timpului, al asupririi și nedreptății, întreaga lui operă fiind un aspru și necruțător rechizitoriu la adresa celor care, la adăpostul puterii, erau deasupra legii. Biciuind cu versul lui de fier și pară viciile societății contemporane și nedreptățile acesteia, propovăduind iubire și adevăr, Lermontov și-a afirmat înalta lui concepție despre rolul poetului și poeziei. Prigoana celor satirizați de poet pentru fărădelegile lor n-a întârziat să vină. Lermontov este exilat în Caucaz, din ordinul țarului. Peisajul sălbatic al naturii caucaziene îl întâlnim în nenumărate poezii lirice, în poemele Mțîri și Demonul, în romanul “Un erou al timpului nostru”, constituind nu numai un cadru exterior, ci și o expresie a forței nestăvilite. În acest cadru poetul își afirmă cu o vigoare rară crezul estetic.

Poetul se vede înconjurat de-o “…gloată cu fel de fel de inși, Cu vorbe și zorzoane în lumea lor deprinși, Cu muzica și dansuri și minciuni, Predicatori sălbatici adesea-ncep să urle, Sub masca unor oameni cuviincioși și buni.”

În ultimii ani ai vieții 1840-1841, conflictul dintre poet și despotismul țarist se ascute la maximum. Scandalizat peste măsură în momentul plecării în al doilea surghiun - unde, ca și marele său premergător Pușkin, își va găsi moartea într- un duel absurd - poetul este copleșit de amărăciune, luându-și rămas bun de la acea Țară de robi și de stăpâni sătui. Lira lui Lermontov, cu rezonanțe adânci și bogate, a vibrat pentru tot ce este simțire înaltă și gând înaripat, iar alături de admirabilele simboluri care vădesc resursele nemăsurate ale unui romantism activ de factura revoluționară, poetul și-a închinat multe versuri lirice patriei pe care, fidel și generos a iubit-o cu toată puterea sufletului său furtunos.

Mihail Lermontov moare la Piatigorsk, ținutul Stavropol, în ziua de 27 iulie 1841, la vârsta de doar 27 de ani neîmpliniți

P.S.  Cărți pe rafturile bibliotecii noastre: „Un erou din timpul nostru” (București, 1961); Tamara Gane „Lermontov” (București, 1963); В. Мануйлов "М. Ю. Лермонтов. Биография" (Москва, 1964); В. Архипов " М. Ю. Лермонтов" (Москва, 1965);  В. Мануйлов "М. Ю. Лермонтов. Комментарий" (Москва, 1966);  "Герой нашего времени" (Кишинев, 1976); "Бородино" (Москва, 1985); Сочинения, том 1   (Москва, 1988); Б. Т. Удодов. Роман М. Ю. Лермонтова  "Герой нашего времени" (для учителя);  „Un erou din timpul nostru” (Chișinău, 2003). 

 

* * * (La fel ca-n teatru scena lumii este). Traducere de Ion Hadârcă

La fel ca-n teatru scena lumii este.
Jucăm într-un balet fără de veste:
Când cineva ar vrea fierbinte
Să-şi facă drum spre titluri mai propice,
Nu-i bai să-şi obosească mintea -
De-ajuns piciorul să-şi ridice.

Misticul Hasdeu pleacă la cer pe urmele Iuliei

Semne de carte și biblioteci

După moartea singurei sale fiice, Iulia, în 1988, a devenit mistic și frecvent practicant al spiritismului, scop în care a construit Castelul Iulia Hasdeu de la Câmpina. Moare la 25 august 1907 (acum 107 ani) în singurătate, lăsând în urmă o operă vastă și perenă. În ciuda criticilor, foarte dure uneori, asupra metodelor de lucru, Hasdeu rămâne un mare om de cultură, un neobosit cercetător și un pionier al mai multor domenii ale filologiei și istoriei României.

Perderea celor două Iulii la băgat în mormânt alături de ele. 

P.S. Operele complete ale scriitorului și cărțile fiicei sale Iulia Hașdeu le puteți găsiți pe rafturile Bibliotecii „Ovidius”.

Andrei Strâmbeanu trece hotarul octogenarilor

Semne de carte și biblioteci

Andrei Stâmbeanu s-a născut la 25 august 1934 în satul Fântâna Albă, județul Bălți, într-o familie de țărani. Viitorul Prozator, dramaturg, poet, scenarist și om politic îşi face studiile la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău (1959). A lucrat în calitate de redactor la Editura „Cartea Moldovenească”, traducător la Prezidiul Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti; redactor la publicaţiile „Tinerimea Moldovei”, „Cultura”, „Nistru”, apoi la Comitetul de Stat pentru Cinematografie, Studioul „Moldova-film”; consilier la Direcţia Teatru a Ministerului Culturii şi la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Deputat în Parlamentul Republicii Moldova (1998-2001). Este decorat cu Medalia guvernamentală „Mihai Eminescu” (1997). Debutează editorial cu volumul de versuri „Fântâna Albă” (1963), cu prefaţa scrisă de Valentin Roşca. În anul 1967 semnează volumul de nuvele „Mireasa”, care apare şi în limba rusă la Moscova (1968). Semnează dramele „Minodora” (1971, 1987), „Armăsarul cu dinţi de aur” (1989), „Consumatorul de onoruri” (2001), montate la teatrele „Luceafărul” şi „Mihai Eminescu” din Chișinău şi la Teatrul „Vasile Alecsandri” din Bălţi. Ca autor de versuri, a colaborat cu compozitorii: Mihai Dolgan, Constantin Rusnac, Eugen Doga, Valentin Dânga ş.a. Proza sa a fost tradusă în limbile: finlandeză, franceză, lituaniană, armeană, georgiană, estoniană, ivrit. În anul 2003 publică volumul antologic „Contrapunct”. Obţine Premii la Concursul Naţional de Dramaturgie (1979, 1989, 2001, 2002). Este laureat al Premiului Unic la Concursul Naţional de Dramaturgie, ediţia 2004, pentru drama „Oltea, mama lui Ştefan cel Mare şi Sfânt” (2004).

 

Marin Preda, un intelectual autentic

Semne de carte și biblioteci

Astăzi se împlinesc 92 de ani de la naşterea scriitorului Marin Preda, cel care a dat literaturii române capodopere precum „Moromeţii”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Viaţa ca o pradă” sau „Delirul”. Prin originalitatea operelor sale şi stilul inconfundabil al scrisului, Preda este considerat de criticii literari un adevărat fenomen. 

Marin Preda s-a născut în satul Siliştea-Gumeşti, din judeţul Teleorman, într-o familie numeroasă. A renunţat la studii după susţinerea examenului de capacitate, iar în timpul vieţii a fost corector la revistele „Timpul” şi „România Liberă”, redactor la „Viaţa Românească”, director al editurii „Cartea Românească”, vicepreşedinte al „Uniunii Scriitorilor”, deputat în „Marea Adunare Naţională”.

Scriitorul a fost căsătorit de trei ori şi a avut doi fii cu cea de-a treia soţie Elena. Poeta Aurora Cornu, prima soţie a scriitorului, mărturisea în cartea „Scrisori către Aurora”, că singura soţie pentru Preda a fost literatura, „care nu l-a trădat niciodată – nedezminţită, fidelă şi după moarte, veşnic răsplătitoare”.Moartea lui s-a produs din senin, în perioada în care romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, care conţinea numeroase critici la adresa regimului, se afla în plină glorie. Familia sa consideră că moartea a avut loc în condiţii suspecte, mai mult de atât, fratele scriitorului, Alexandru Preda, crede că Marin Preda a fost asasinat de Securitate. Există persoane care au lansat şi teoria sinuciderii. Potrivit raportului medico-legal, „moartea lui Marin Preda a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, în condiţiile unei come etilice”. Nici până în ziua de astăzi nu se cunoaşte răspunsul la întrebarea de ce a murit Marin Preda.