Biblioteca și noi
Asemenea lui Sisif, căruia i s-a
pus pe umeri prea mult, Grigore Vieru - Omul Dimineții, cel care reînvie la
fiecare răsărit de soare pentru a culege picăturile de rouă sfinte și a le
metamorfoza în cuvinte ca să creeze imnul națiunii române, conștientizează
tragedia, astfel devenind un învingător, un Om Duminical. Nu va juca jocul
celorlalți, va fi răstignit ca Iisus pentru a ne lăsa pe noi, muritorii, să
continuăm ceea ce apărat Omul Vieru cu suflet. Poetul neamului se sacrifică
pentru libertatea colțișorului de rai, cu nume poetic, Basarabia. El n-a mâzgălit Dumnezeul din ochii mamei, n-a
călcat pe iarbă străină, a iubit până la lacrimi viața,...dar câtă
deznădejde, câtă durere în acest suflet plăpând.
Pe fiecare dintre noi această
floare cosită ne doare. Spiritul geniului dăinuie, se identifică cu fiecare
fibră a noastră, iar atunci când suntem însingurați și triști ne amintim de
unde ne-am rupt, cine suntem datorită poeziei vierene pe care o respirăm
asemenea aerului la o pauză de lectură în incinta bibliotecii Ovidius sau chiar printre rafturile
bibliotecii personale. Vieru ne învață că patria este înlăuntrul nostru, oriunde
ne-am duce, nu putem uita de casa de humă,
casa văduvă și tristă, de obiceiurile,
poveștile spuse de bunica, mângâierea mamei, privirea ei care ne urmărește
pretutindeni, de vorba-i caldă, ce ne-au învățat cei mai buni dascăli..., nu
putem uita limba, comoara de limbă în care găsim bogățiile adevărate, că doar în limba noastră română durerea o
poți mângâia și bucuria s-o preschimbi în cântec.
Măria Sa – Omul Duminicii, a rămas, în memoria
noastră, a românilor de pretutindeni, ca un sfânt dintr-o icoană veche, cu ochi
strălucitori de lacrimi și lumină, iar din focul mare al dragostei de lege, ne
mai luminează din ceruri cărările spre adevăr.
Reaprindeți candela...!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu