Oglinzi obscure
Uneori se simţea „bolnav şi aproape, dacă nu de tot,
idiot“
În
ultimii zece ani din viaţă, Ion Creangă a avut de suferit dese crize de
epilepsie. Afecţiunea gravă, cu manifestări care s-au înteţit în ultimii ani de
viaţă, i-a pus capăt povestitorului la vîrsta de 53 de ani, în ajunul Anului
Nou.
Viaţa
şi opera lui Ion Creangă au făcut în decursul timpului subiectul mai multor
lucrări literare. Prima monografie despre povestitorul de la Humuleşti a fost
realizată în anul 1930 de filologul francez Jean Boutiere şi a constituit teza
sa de doctorat la Sorbona.
Între paginile lucrării „Viaţa şi opera lui Ion Creangă” sînt referinţe
biografice şi despre modul în care epilepsia l-a afectat pe marele povestitor
în ultimii ani de viaţă. Boutiere notează din start că starea lui Creangă s-a
înrăutăţit după o decizie neinspirată pe care acesta a luat-o în tratarea
bolii.
„De
la un timp, destul de greu de precizat, însă, în orice caz înainte de 1880,
Creangă resimţi atacurile bolii incurabile (epilepsia) care avea să-l doboare
înainte de vreme. La început, bolnavul nu avea decît uşoare crize; starea i se
înrăutăţise însă repede, mai ales după ce comisese imprudenţa să se trateze la
o bătrînă tămăduitoare din mahalaua sa, regimul prescris de bătrînă
predispunînd la maladii ale creierului şi sistemului nervos”, arată Boutiere.
Semne că scriitorul era afectat de boală erau de prin 1879, atunci cînd
producţia lui literară s-a redus la cîteva pagini pe an.
„Potrivit
lui Ienăchescu, începînd din 1877, Creangă a avut nevoie „să fie suplinit la
şcoală”; apoi, din 1880, Constantin îşi îndeamnă tatăl să urmeze sfaturile
medicilor; în acelaşi an, bolnavul e prea suferind pentru a se duce la şedinţa
Junimii în care Caragiale şi-a citit piesa . Cu toate îngrijirile, boala avea
să progreseze încet, de vreme ce la 12 iunie 1881, Constantin îl îndeamnă să se
ducă pentru cură balneară la Odesa”, scrie Jean Boutiere.
(Va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu