Unirea cea Mare

Existențialismul lui Alberto Moravia

Semne de carte și biblioteci

 

Alberto Moravia, nume la naștere, Alberto Pincherle. S-a născut la 28 noiembrie 1907. A fost unul din cei mai de seamă romancieri italieni ai secolului XX.

Operele sale explorează problemele sexualități moderne, alienarea și existențialismul. Moravia este probabil cel mai bine cunoscut pentru romanul său de un pronunțat caracter anti-fascism, Conformistul (în original, Il Conformista), care a constituit baza scenariului filmului omonim, Conformistul, regizat de Bernardo Bertolucci. Alte romane ecranizate ale lui Moravia includ Disprețul (titlul original, Il Disprezzo), regizat de Jean-Luc Godard în 1963, sub numele de Le Mépris și La Ciciara (cunoscut și ca Două femei), regizat de Vittorio de Sica în 1961, film datorită căruia  Sophia Loren a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță a anului respectiv.

Moravia moare la 83 de ani în anul 1990.

P.S. Cărți de pe raftul bibliotecii „Ovidius”: Povestiri din Roma (București); Automatul (București, 1965); Ciociara (București, 1971).

Alexandre Dumas fiul, născut de părinți, care inițial nu l-au vrut

Semne de carte și biblioteci

 Alexandre Dumas fiul se naște pe data de 27 iulie 1824 la Paris. Părinții săi, romancierul Alexandre Dumas și modesta croitoreasă Chaterine-Laure Labay(1793-1868), îl declară "copil din flori", cu mamă și cu tatăl necunoscuți. Este crescut de mama sa până la vârsta de 7 ani.

În 1831, Alexandre Dumas își recunoaște oficial fiul. O săptămână mai târziu, îl recunoaște oficial și mama. După o luptă aprigă între părinți, fiul este luat în îngrijire de tată.

În 1844, o întâlnește pe Marie Duplesses, care îi devine amantă și care îl va inspira în crearea personajului Marguerite Gautier, eroina romanului "Dama cu camelii".

În 1845 publică primul său roman "Les aventures de quatre femmes et d'un perroquet", apoi urmeaza culegerea de versuri "Pechés de jeunesse".

Peste trei ani, Dumas-fiul publică romanul "La Dame aux camélias", iar autorul devine celebru.

Peste patru ani adaptează "Dama cu camelii" pentru teatru, care va obtine un succes enorm, unul din cele mai importante din secolul al XIX-lea.

La patruzeci de ani se căsătorește cu Nadjeschda Narâșkin (născută Nadjeschda von Knorring), văduva principelui Aleksandr Narâșkin.

În1867 scrie "Les idées de Madame Aubray". Piesa are un mare succes. Autorul își botează fiica după personajul Jeannine.

Pe 11 februerie 1875, Alexandre Dumas fiul este ales membru al Academiei Franceze. După moartea primei sale soții, se căsătorește la 71 de ani cu Henriette Régnier de La Brière.

Alexandre Dumas fiul moare pe 28 noiembrie 1895 la Marly-le-Roi și este înmormântat în cimitirul Montmartre din Paris.

Cel mai român dintre maghearii satului

Semne de carte și biblioteci

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca - azi județul Bâstrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). În tinerețe, mama sa era pasionată de teatru, fiind considerată "primă diletantă" pe scena Becleanului de baștină. Ambii părinți constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc.

În anul 1889, familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului. Potrivit afirmației scriitorului: În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.

În scrierile sale de sertar, la început în limba magheară, și, apoi, în limba română, multe amintiri din copilărie aduc pe oamenii acestor locuri în prim-plan. Deși localizate în maginarul Pripas (identificat de cercetători cu Prislopul în care Rebreanu a locuit mai târziu), unele episoade din Ion au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor).

Aron Pumnul, profesorul unui elev, care l-a nemurit

Semne de carte și biblioteci

S-a născut în anul 1818, într-o familie de țărani iobagi din satul Ciuciulata, județul Brașov, Transilvania. După 4 ani petrecuți la Odorhei, Aron Pumnul își continuă studiile la Blaj și la Cluj, unde absolvă cursurile de filozofie. În 1843 este numit profesor de filozofie la Blaj și în același an este trimis ca bursier la Institutul teologic "Sfanta Barbara" din Viena. La întoarcerea de la Viena în 1846 își reia activitatea de profesor de filozofie la Blaj și devine colaborator al lui Timotei Cipariu, alături de care ia parte la întemeierea ziarelor: Organul luminărei (1847, devenit, în 1848, Organul Naționale), primul ziar românesc cu litere latine și Învățătorul poporului (1848).

Ca participant la Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania, Aron Pumnul a avut un rol mare ca mobilizator al primei adunări populare din 18-30 aprilie care a precedat adunarea națională din mai de pe Câmpia Libertății.

La sfârșitul lunii noiembrie 1848, este numit prin concurs primul profesor de limba și literatura română la liceul german din Cernăuți, unde îl are elev pe Eminescu, care la moartea lui scrie elegia "la mormântul lui Aron Pumnul". La scurt timp își reia activitatea publicistică în ziarul "Bucovina", devenind redactorul parții românești.

Aron Pumnul a fost adept al etimologismului ("Convorbiri între un tată și fiul lui asupra limbei și literelor românești").

A alcătuit prima antologie de literatură română ("Lepturariu românesc", 5 vol., 1862 - 1865), fiind unul din întemeietorii istoriei literare românești.

Moare la 12 ianuarie 1866, în vârstă de 48 de ani.

Vasile Voiculescu, condamnat la închisoare la 74 de ani

Semne de carte și biblioteci

Vasile Voiculescu (pseudonim literar: V. Voiculescu, a fost un scriitor și medic român. În domeniul literar s-a distins în principal ca poet și prozator (a fost și dramaturg). Vasile Voiculescu s-a născut în comuna Pârscov, județul Buzău, ca fiu al lui Costache Voicu (ulterior scriitorul luând numele de Voiculescu), gospodar cu stare, și al Sultanei (născută Hagiu), fiica unui negustor. Școala a început-o în satul Pleșcoi, Buzău în 1890. Preocupat de materialism, pozitivism și evoluționism, îi citește pe Littre Claude Bernard, Auguste Comte, Darwin și Spencer. Studiază opera lui Wundt, Harald Hoffding, Pierre Janet și W. James, fiind atras de psihopatologie și psihofizică.

Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1902 - 1903) și le-a continuat la Facultatea de Medicină, în 1903. Doctoratul în medicină l-a obținut în 1910.

S-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, cunoscută din satul său natal, Pârscov. I-a dedicat poezii și scrisori de dragoste. Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912). A practicat medicina la țară. În timpul Primului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahuță. Editorial, a debutat cu volumul Poezii (1916). Din același an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski. A primit Premiul Academiei pentru volumul Din țara zimbrului și alte poezii (1918).

A fost membru titular al Academiei de Științe începând cu 21 decembrie 1935.

A fost timp de patru ani deținut politic în închisorile comuniste (1958 - 1962). A fost condamnat din eroare judiciară alături de alți membri sau colaboratori ai Rugului Aprins (Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghius, Alexandru Mironescu, Adrian Făgeteanu, Roman Braga etc.) Poetul român care, după 1948, a suferit cumplit pentru convingerile sale democratice, devenind deținut la vârsta de 74 de ani, și luându-i-se dreptul de a publica, a lăsat o operă literară de mare rafinament artistic, din care fac parte și „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare ...”. Creațiile au fost elaborate între 1954 - 1958. În închisoare s-a îmbolnăvit de cancer și a murit doborât de boală în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, în locuința sa din București (strada Dr. Staicovici nr. 34).

P.S. „Ultimul Berevoi” (București, 1966); „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară” (București, 1981); „Gânduri albe” (București, 1986); „Toiagul minunilor” (București, 1991); „Alcyon sau diavolul alb” (București, 1992).

Amintirea 

Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea

Iubirii noastre, tocmai ca o floare

Ce-ntr-un pahar îşi plânge strălucirea

Uitată-n colţul mesei, unde moare.

Nu-i nimeni în odaia tânjitoare.

Oglinda-n podini şi-a holbat privirea.

Perdelele lungi ţin calea către soare ...

Păianjenii şi-au întrerupt urzirea.

Privindu-se în cupă ofilite,

Din miezul veşted foile mâhnite

Se rup, treptat, cu-o mută iroseală

Picând domol în umbra liniştită ...

Şi floarea amintirii, părăsită,

Se scutură petală cu petală

În apa vremii veche şi clocită.

Violeta, fata din basm

Ora poveștilor

Miercurea sunt deschise porțile Palatului cu Povești. Unii copii au așteptat minute bune, până și-au făcut apariția cele două povestitoare - Ana și Tatiana. La 16.00, când tocmai bătuse ceasul ora exactă, prințesele au făcut întroducere în poveste. Ele își au metodele lor încercate, deja. De data aceasta, fetele au venit la întâlnire cu trei flori violete. De ce violete? Ca să ajungă la titlul povestei. Este vorba de basmul turcesc „Violeta”. Au lecturat-o și analizat-o. Totul se face prin aplicații, prin analize, prin exemple din viață. Este ultima poveste din acest ciclu. V-om trece l-a altă lădiță? Aflăm miercurea viitoare. 

Moștenirea Bibliotecii Municipale

A doua întâlnire de Ziua Bibliografiei a fost organizată cu elevii de la Colegiul Național de Construcții. Bibliotecara Natalia Ghimpu, șefa secției împrumut de carte, le-a vorbit despre „Moștenirea culturală a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” / Filiala „Ovidus” @ 20”. Cele relatate au fost susținute de imagini pe marele ecran. Participanții au luat parte la un concurs intelectual la temă.

În ospeție la înțeleapta carte

La prima întâlnire, în cadrul Zilei Bibliografiei, au venit la bibliotecă elevii clasei a III-a de la Gimnaziul nr. 7 (diriginte, Irina Cocu). Șefa Sălii de Referință, Victoria Cebanu, le-a vorbit copiilor despre cultura informațională, abordând tema „În ospeție la înțeleapta carte”. Copii au parcurs imaginar prin istoria cărții, au vizionat filmulețul „Drumul cărții”, au participat la un concurs-test „Călătorie în lumea bibliografiilor”. Întâlnirea cognitivă s-a încheiat cu o excursie prin secțiile bibliotecii.

Ziua Bibliografiei la Biblioteca Ovidius

Pe 26 noiembrie, la Biblioteca Publică „Ovidius” a fost consemnată Ziua Bibliografiei prin mai multe activități. În bibliotecă au fost expuse cărți și materiale promoționale în expozițiile: „Patrimoniul bibliografic al filialei „Ovidius”;  Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” - bastionul de gravitație bibliografic; Forme de artă și expresii nonverbale (Achiziții recente - colecția de dicționare); Enciclopedii - monument al progresului spiritual uman /Voltaire/ (Achiziții recente - Colecția de dicționare); Refenințe fonetice (Dicționare + CD). Au fost organizate două lecții bibliografice, cu concursuri, teste și jocuri intelectuale. Copiii au avut parte de excursii prin secțiile bibliotecii.

Regele Absurdului

Semne de carte şi biblioteci

Eugen Ionescu s-a născut la 26 noiembrie 1909, în oraşul Slatina, cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze (fotoliul nr. 6). Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale.

Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse (născută Ipcar) avea cetățenie franceză. La vârsta de patru ani își însoțește familia în Franţa, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu și sora sa au simțit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuși la unele abuzuri fizice și verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.

Marta Petreu susține că Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmație în capitolul consacrat dramaturgului din Enciclopedia exilului literar românesc. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă și că nu este adevărată afirmația lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creștinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se "rinocerizeze", într-o perioadă când colegii săi de generație cochetau deja cu ideile totalitare.

După ce mama sa a pierdut procesul de încredințare a minorilor, copilul Ionescu și-a continuat educația în România, urmând liceul la Colegiul Naţional Sfântul Sava din Bucurşti. Examenul de bacalaureat îl susține la Colegiul Naţional Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din București, obținând licența pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la București. În 1936 se căsătorește cu Rodica Burileanu, iar în 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca atașat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul de la Vichy. Tot acolo își scrie și teza de doctorat "Tema morții și a păcatului în poezia franceză" pe care nu o va susține niciodată. Numirea sa în postul de atașat cultural la legaţia României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulți intelectuali români, trimițându-i ca să lucreze în diplomație în țările de care erau legați sufletește, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franța. Activitatea politică a atașatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumându-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.

Primele apariții ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară și o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri și se numește Elegii pentru ființe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru "scriitori tineri needitați". Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!

Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.

Se stinge din Viaţă la Paris în ziua de 28 martie 1994. Regele Absurdului avea 85 de ani. 

În campania armată împotriva Rusiei, Mickiewicz moare de holeră

Semne de carte şi biblioteci

În ultimii ani, viața poetului intră în declin, o imagine tristă a lui Mickiewicz fiind zugravită de scriitorul rus Alexander Herzen: sărac, deznădajduit, măcinat de conflicte familiale, îmbătrânit prematur. În iarna anilor 1848-1849 este vizitat de Frederic Chopin, care îi mai alină sufletul cu minunata sa muzică de pian. Cu ceva timp in urmă, Chopin pusese pe note două poeme de-ale compatriotului său înstrăinat, intitulate Cântece poloneze.

În 1849 Mickiewicz pune bazele ziarului La Tribune des Peuples („Tribuna poporului”), care rezistă doar un an. Speranța în restaurația Imperiului Francez pare să-i dea aripi, așa că apare Oda latină, dedicată lui Napoleon al III-lea.

Reacțiunea contrarevoluționară reușește însă să-i interzică a mai ține cursuri în fața studenților. Au loc manifestații de simpatie ale tinerilor. În 1852 Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz sunt concediați de la College de France sub motivul că au refuzat să jure credință noului regim politic.

În 1855 soția lui, Celina, moare. Izbucnirea Războiul Crimeii îl determină să-și lase copiii minori la Paris. Pe 22 septembrie 1855 ajunge la Constantinopol, capitala Imperiului Otoman, unde organizează o armată poloneză care să lupte împotriva Rusiei. Impreună cu prietenul său Armand Levy alcătuiește o legiune evreiască, „Husarii lui Israel”, care includea evrei ruși și palestinieni. În timpul unei campanii militare se îmbolnăvește, probabil de holeră. Moare în apartamentul său din Constantinopol de pe strada Yenișehir (astăzi muzeu), pe 26 noiembrie 1855, trupul fiindu-i înhumat într-o criptă de la subsol. Mai târziu, este adus în Franța și înmormântat la Montmorency, pentru ca în 1890 rămășițele pământești să-i fie transportate în Polonia, la Catedrala Wewel din Cracovia, unde se odihnește alături de alte personalități ale culturii și politicii poloneze.

P.S. De pe poliţa cu cărţi: Poezii (Bucureşti, 1957); Pan Tadeusz (Bucureşti, 1956).

Laurei

Doar te-am văzut şi-ndată m-am şi aprins la faţă

Cătând o cunoştinţă-n privirile-ţi străine;

Împurpurarea ta s-a şi răsfrânt în mine

Ca roza care pieptu-şi deschide-n dimineată.

Doar ai cântat – şi plânsul un val mi-a pus privirii

Căci inima-mi fusese de glasul tău mişcată;

Mi se părea că îngerii l-au chemat, să bată

Pe-al cerului cadran, secunda mântuirii.

Iubito! Ochii tăi, deschis să recunoscă

De-am să te mişc vreodată cu vorba sau privirea;

Nu-mi pasă: oameni, soarta, de-au să se-mpotrivească, 

Nici de-mi va fi iubirea doar un himeric vis

Şi dacă mâna-ţi altuia au s-o daruiască, 

Să recunoşti că mie mi-e sufletul tău scris.

Cum suntem protejați de lege

Discuție la temă în Biblioteca „Ovidius”

Copiii claselor a VI - VII de la școala internat nr. 5 au participat la o lecție despre Protejarea Drepturilor Copiilor, organizată de Biblioteca Publică „Ovidius”. Bibliotecara Victoria Cebanu le-a vorbit, prin exemple, despre drepturile copiilor la viață și activitate. Exemplele au fost ilustrate pe marele ecran. Copiii au participat activ la un dialog despre drepturile lor. Ei au vorbit despre drepturi, dar și de obligații. 

O întâlnire cu lumea poveștilor a lui Alexandru Plăcintă

Întâlniri cu scriitorii

La Biblioteca „Ovidius” a fost organizată o întâlnire a elevilor clasei a doua de la Gimnaziul nr. 41 cu scriitorul Alexandru Plăcintă, copii, care în mare parte sunt utilizatori ai acestei biblioteci. Scriitorul a prezentat cărțile sale de versuri și de povești. El a citit din poeziile despre vară, despre visul unui iepuraș. Apoi au ascultat cântece pe versurile oaspetelui, puse pe note de compozitoarea Daria Radu („Cartea Domnul a gândit-o”, „Mama” și „Mâine eu pescar mă fac”). Alexandru Plăcintă le-a povestit copiilor cum își ilustrează cărțile, prezentându-le pe marele ecran desenele la cărțile „Pomul fermecat”, „Povestea lui Aidin”, „Povestea focului” ș.a. Scriitorul a citit fragmente din cartea „File din viața lui Grigoraș”, le-a povestit despre lansarea cărții „Dacă ai fi ploaie”, care va avea loc în ziua de miercuri, 3 decembrie, la Biblioteca Municipală „Bogdan Petriceicu Hasdeu”. Pentru cei mai curioși, Alexandru Plăcintă a răspuns la întrebări. Apoi, au făcut împreună poze, au fost semnate autografe pe cărți.  

Biblioteca „Ovidius” informează, orientează, instruieşte

26 Noiembrie 2014 - ZIUA BIBLIOGRAFIEI

Călătorul de la Himmerland

Semne de carte și biblioteci

Johannes V. Jensen s-a născut în 1873 la Forso în Himmerland (Iutlanda) în familia unui medic veterinar. Studiază mai întâi medicina, dar o abandonează curând pentru a se consacra literaturii. În primele sale romane (exemplu Einar Elkar) descrie atmosfera bolnăvicioasă ce domnea în Danemarca - dar și în Europa - sfârșitului de veac. Propria lui sănătate morală, influențată și de frecventarea operei unor Whitman și Kipling, îl ridică însă deasupra acestui climat în nuvelele care vor alcătui ciclurile succesive de Povestiri din Himmerland, în care celebrează natura și locuitorii regiunii natale.

După lungi peregrinări, mai întâi prin SUA în calitate de corespondent de presă (1896) și Franța (1899), publică Renașterea gotică, în care atribuie raselor "gotice", adică anglo-saxone și germanice, meritul oricărui progres material și tehnic al omenirii.

Între 1902 și 1903 face o călătorie în jurul lumii iar în 1913 un lung popas în Extremul Orient și, din nou, în Statele Unite. Opera sa de căpetenie, marele ciclu romanesc cuprins sub titlul global Lunga călătorie, este de fapt o istorie a umanității, începând din epoca glaciară până la descoperirea Lumii Noi de către Columb și vremurile progresului tehnic american. Reia aici teoriile rasiale și evoluționiste (expuse dealtfel și în diverse eseuri, ca Estetica și evoluția, Evoluția și morală), exaltând cuceririle pe care le-a făcut umanitatea, nu datorită culturii, ci în pofida ei, și devenind, cum îl va caracteriza critica, "unul dintre profeții industrialismului". Mai scrie apoi și alte romane (printre care Gudrun), care apar concomitent cu publicarea, în continuare, a povestirilor și legendelor din Himmerland.

Adversar fățiș al creștinismului, Johannes Jensen ar fi vrut să reînvie serbările epocii păgâne, volumul său Anotimpuri cuprinzând și câteva cânturi menite să substitue cânticele bisericești. Printre operele sale cele mai originale se numără micile eseuri în proză reunite sub titlul Mituri, din care nouă culegeri se succed între anii 1907 și 1940.

După ce, între 1940 și 1943, în anii întunecoși ai războiului, Premiul Nobel pentru literatură nu se atribuie, primul care va fi distins cu această supremă recunoaștere internațională odată cu ivirea zorilor pacifici, în 1944, este Johannes Jensen. Moare în 1950 la Copenhaga.

Un roman cu intrigă, scris pe insulele Canare

Semne de carte și biblioteci

Alexandru Ciorescu a scris enorm. Și nu în ultimul rând literatură. După „Cuțitul verde”, roman scris în limba franceză, cel de al doilea a fost scris în limba română, în exoticele pentru noi insule Canare, unde locuiește. Romanul „Care Daniel?” este o intrigă aproape polițistă, plină de neprevăzut, în care personajele sunt construite cu ascuns rafinament, din sugestii și nuanțe. Acest roman are farmecul unei pânze aparent naive, executată de maestru incontestabil. „Un erudit cu inimă de poet”, cum îl numea Horia Vintilă.

Despre scriitor: a fost un autor, comparatist, diplomat, director literar, dramaturg, enciclopedist, eseist, lingvist, etimolog, istoric, poet, prozator român care a trăit în exil între 1946 și 1999. Frații săi au fost matematicianul Nicolae Ciorănescu, poetul Ioan Ciorănescu, scriitorul ziarist George Ciorănescu și chimista Ecaterina Ciorănescu-Nenițescu. Tatăl lor, Ion Ciorănescu, născut Cioranu, a fost institutor și director al școlii primare din comuna natală, autor al unor manuale foarte răspândite în epocă și promotor al învățământului special pentru școlile de surdomuți din România.

De altfel, Alexandru Ciorănescu, Alexandre Cioranescu și Alejandro Cioranescu sunt cele trei variante sub care același Alexandru Ciorănescu este bine cunoscut în România, Franța și Spania, și a semnat diferite lucrări de-a lungul timpului. În orașul Santa Cruz de Tenerife o strada poartă numele Alejandro Cioranescu în semn de omagiu și recunoștință față de unul dintre cei mai importanți istorici și geografi ai Insulelor Canare.

Revine în România abia în anul 1991. Moare la 25 noiembrie 1999 în Insulele Canare, Spania. Avea 80 de ani.

Raftul cu cărți: Care Dorinel? (București, 1995); Corespondența Alexandru Ciorănescu - George Ciorănescu 1946-1964 (Târgoviște 2011).

Polemica lui Alexandru Macedonski cu Eminescu

 SEMNE DE CARTE ȘI BIBLIOTECI

Deși în discursul Asupra mișcării literare din ultimii zece ani, din 1878, Macedonski îi aducea elogii lui Eminescu, relațiile dintre cei doi s-au schimbat o dată cu schimbarea viziunii politice a lui Macedonski, devenit din conservator, liberal. Astfel cei doi încep a-și servi reciproc „grațiozități supărătoare de ordin aristocratic și chiar de ordin personalo-familiar. Eminescu scria:

„Poeziile lui Macedonski și ale altora câțiva nu-s frumoase prin acea că-s naționale. Avem atâtea modele nobile în poeți mai vechi și mai ales poezia populară, încât insuficiența cu care sunt privite asemenea anomalii literare te umplu de o spaimă lesne de justificat.”

Iar în articolul Materialuri etnologice publicat în Timpul la 8 martie 1882, Eminescu afirma:

„Actele aceste de flagelare le voi repeta de câte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale acelor străini, romanizați de eri de alaltă eri, cari privesc toate în țara aceasta de „sus în jos”. Unul abia sfârșește liceul, vine să vândă mărunțișuri și suliman la București, îi merge rău o negustorie și s-apucă de alta: negustoria literară. Și acea fizionomie de frizor nu s-apucă doar să critice ceva de-o seamă cu el; nu, de Alecsandri se leagă.”

În urma articolelor Naționalitate și cosmopolitism, din anul 1881, și Materialuri etnologice, din 1882, Macedonski se plângea de atacurile repetate ale „confratelui” Eminescu, unele nesemnate, care-l acuzau de escrocherii și falsuri în calitate de director de prefectură la Silistra Nouă, încă din anul 1879. Astfel, zece ani mai târziu, în anul 1892, poetul amintea în Literatorul:

„Pe la 1882 înflorea la București grosolănia de injurii a ziarului Timpul... Eminescu gloria contemporană a erei nouă dar necunoscut pe atunci, fără să-i fi făcut vre-un rău, nu scăpa nici un prilej să mă ultragieze. Ani consecutivi Eminescu mă isbi sub propria semnătură întrebuințând calomnia și invectivele. Nici familia mea nu fu respectată”

În anul 1883, Macedonski scrie o epigramă „inofensivă”, fără a bănui urmările catastrofale, care-i vor schimba cariera și întreaga viață:

Un X… pretins poet-acum

S-a dus pe cel mai jalnic drum…

L-aș plânge dacă-n balamuc

Destinul lui n-ar fi mai bun,

Căci până ieri a fost năuc

Și nu e azi decât nebun.

În urma acestei epigrame, Macedonski a fost sever sancționat de societate. Opinia publică, printr-o rară unanimitate, și-a dat mâna pentru a-l declara mort moralmente pe cel care a avut cruzimea să zvârle aceste sarcasme marelui poet când boala îl doborâse. Consecințele au fost extrem de drastice, încât Macedonski a ajuns să nu mai aibă nici pâinea cea de toate zilele în cel mai strict sens al cuvântului.

Poetul vrea să se disculpe, dar ziarele refuză să-i publice cuvântul, abonații Literatorului îi înapoiază foaia, societatea se destramă. Este arătat pe stradă devenind un obiect al oprobriului public, iar sfera aristocratică, foarte înrâurită de Maiorescu, încetează a-l mai ajuta.

Doar ziarul Românul îi dă ocazia să se disculpe la 9 august 1883:

„Domnule redactore, ziarul d-voastră s-a făcut ecoul unei afirmări și unei insulte ce și-a luat izvorul de la dl. Ventura. Nu sunt ținut să dau seama nimănui cui adresez epigrame atunci când desemnez pe adrisanți cu X.”

Rondelul beat de roze 

De roze e beată grădina 
Cu tot ce se află imprejur 
E beat si cerescul azur, 
Si zizâie, beată, albina.

Se clatină parcă lumina,
Un tunet e simplu murmur. --
De roze e beată gradină
Cu tot ce se află-mprejur.

Dar iată... -- A mea nu e vina...
Chiar eu, in gentil trubadur,
Visind, lânga-al apei susur,
Mă schimb, asteptându-mi regina... -
De roze e beată grădina.

P.S. Cărţi de pe rafturile noastre: „Thalassa” București 1993; „m-am uitat la fericiți...” București 1991; „Poezii” Cluj 1981; „Cartea de aur” București 1975; „Versuri” Chișinău 1999; „Versuri și proză” București 1969; „Excelsior; Poema, rondeluri”.

Papa Carlo

 SEMNE DE CARTE ȘI BIBLIOTECI

Carlo Collodi, pe numele adevărat Carlo Lorenzini, s-a născut la 24 noiembrie 1826 la Florenţa, în Italia.

El este autorul celebrului roman „Le avventure di Pinocchio”, Storia di un burattino. Numele pseudonimului său vine de la denumirea satului Collodi, situat între Lucca și Pistoia, unde s-a născut mama sa Angela Orzali, și unde și-a petrecut și el o bună parte din copilărie.

Romanul Pinocchio ne povestește la început despre Gepetto, un tâmplar dintr-un mic orășel italian, care găsește într-o bună zi o buturugă năzdrăvană, din care cioplește o păpușă de lemn pe care o botează Pinocchio. Așa începe povestea lui Pinocchio, o păpușă de lemn, care trece printr-o mulțime de peripeții, din care învață ce înseamnă să fii bun și ascultător. Drept recompensă, „Zâna cea Bună” îl va transforma într-un băiețel adevărat.

Până la vârsta de 17 ani, Carlo a fost elevul mai multor școli conduse de ordine călugărești catolice, unde a adunat variate cunoștinte literare și muzicale, cultura lui perfecționându-se și prin frecventarea cercurilor literare și prin călătorii numeroase. În vremea copilăriei sale, Marele Ducat al Toscaniei era încă sub stăpânirea Imperiului austriac, dar el a avut privilegiul să trăiască anii Revoluției de la 1848, ai eliberării și unificării Italiei, ai formării națiunii italiene.

Activitatea lui de scriitor a început la vârsta de 20 de ani, prin recenzii pentru catalogul unui librar florentin. Această activitate a fost urmată curând de recenziile articolelor pentru periodicul „L' Italia Musicale" (Italia Muzicală), una dintre revistele de specialitate cele mai importante din Italia acelor vremuri. Ca jurnalist, a crescut în faimă în doar câțiva ani, contribuind la o mare varietate de periodice de pe întreg întinsul Italiei și prin conducerea sau chiar fondarea unor ziare importante. Un astfel de jurnal a fost „Il lampione", închis de cenzură după evenimentele din 1848, dar a reînceput să apară după 11 ani, cu ocazia plebiscitului pentru unirea cu Piemontul, un act care a prefigurat unificarea Italiei.

În anii 1850, Carlo Lorenzini își extinde preocupările de jurnalist cu cele de autor dramatic și scriitor, dând o atenție deosebită dezvoltării operei și dramei. Anul 1856 a marcat prima utilizare a pseudonimului Carlo Collodi, pe care îl va adopta definitiv pentru semnarea cărților sale în anii 1870 și 1880.

Carlo Collodi a început să scrie cărți pentru copii în 1876, odată cu publicarea culegerii „I raconti delle fate" („Povestirile zânelor"), o excelentă traducere de basme literare franceze, după Charles Perrault, Madame Leprince de Beaumont, Madame D'Aulnoiy. Această carte a fost urmată de o serie de cărți special concepute pentru uz școlar, în care basmul se împletea cu prezentarea cunoștințelor, o formulă care era destul de populară în acele vremuri și pe care Carlo Lorenzini a interpretat-o cu o deosebită putere a imaginației și măiestrie scriitoricească. Lucrări precum „Giannettino" („Ionel"), „Minuzzolo" („Micuțul"),„L'Abbaco di Giannettino" („Socotitoarea lui Ionel"), „La Grammatica di Giannettino" („Gramatica lui Ionel"), „Il Viaggio per l' Italia di Giannettino" („Călătoria lui Ionel prin Italia") și „a Lanterna Magica di Giannettino" („Lanterna fermecată a lui Ionel") l-au transformat într-un autor de referință pentru sistemul educațional al nou stabilitului stat italian.

În anul 1881 a început să contribuie regulat la una din primele reviste pentru copii din Italia, „Ziarul pentru copii" („Il giornale per I bambini"), care în primul său număr a publicat primul episod din „Aventurile lui Pinocchio", intitulate la vremea aceea „Storia di un burattino" ("Povestea lui Burattino"). Alte povești au apărut în același periodic, cum ar fi „Pip?, o lo scimiottino color di rosa" („Pip?, sau maimuțelul de culoarea trandafirului"), care este o continuare a poveștii lui Pinocchio, dar cu un ton de autopersiflare; aceste povestiri au fost mai târziu adunate în cartea „Storie allegre" („Povești vesele") în 1887.

Carlo Collodi a murit subit la Florenţa în 1890 și a fost înmormântat în cimitirul eroilor din orășelul San Miniato la Monte. Toate lucrările lui au fost donate de familie Bibliotecii Naționale Centrale din Florenţa, unde sunt păstrate și în zilele noastre. Dacă numele lui a fost la început remarcat mai ales pentru contribuția sa ca jurnalist și ca autor de manuale școlare, succesul mondial al cărții scrise doar pentru amuzament "Aventurile lui Pinocchio" a dat faima și celebritatea autorului toscan.

Cunoscuta poveste a fost tradusă în zeci de limbi, a cunoscut adaptări făcute de scriitori celebri cum ar fi Alexei Tolstoi și numeroase ecranizări, mai ales de desene animate.
P.S. Cărţi pe rafturile secţiei copii: „Aventurile lui Pinocchio” Chișinău 2005; „Pinocchio” București 2008