Polemica lui Alexandru Macedonski cu Eminescu

 SEMNE DE CARTE ȘI BIBLIOTECI

Deși în discursul Asupra mișcării literare din ultimii zece ani, din 1878, Macedonski îi aducea elogii lui Eminescu, relațiile dintre cei doi s-au schimbat o dată cu schimbarea viziunii politice a lui Macedonski, devenit din conservator, liberal. Astfel cei doi încep a-și servi reciproc „grațiozități supărătoare de ordin aristocratic și chiar de ordin personalo-familiar. Eminescu scria:

„Poeziile lui Macedonski și ale altora câțiva nu-s frumoase prin acea că-s naționale. Avem atâtea modele nobile în poeți mai vechi și mai ales poezia populară, încât insuficiența cu care sunt privite asemenea anomalii literare te umplu de o spaimă lesne de justificat.”

Iar în articolul Materialuri etnologice publicat în Timpul la 8 martie 1882, Eminescu afirma:

„Actele aceste de flagelare le voi repeta de câte ori voi avea să lovesc în instinctele bastarde ale acelor străini, romanizați de eri de alaltă eri, cari privesc toate în țara aceasta de „sus în jos”. Unul abia sfârșește liceul, vine să vândă mărunțișuri și suliman la București, îi merge rău o negustorie și s-apucă de alta: negustoria literară. Și acea fizionomie de frizor nu s-apucă doar să critice ceva de-o seamă cu el; nu, de Alecsandri se leagă.”

În urma articolelor Naționalitate și cosmopolitism, din anul 1881, și Materialuri etnologice, din 1882, Macedonski se plângea de atacurile repetate ale „confratelui” Eminescu, unele nesemnate, care-l acuzau de escrocherii și falsuri în calitate de director de prefectură la Silistra Nouă, încă din anul 1879. Astfel, zece ani mai târziu, în anul 1892, poetul amintea în Literatorul:

„Pe la 1882 înflorea la București grosolănia de injurii a ziarului Timpul... Eminescu gloria contemporană a erei nouă dar necunoscut pe atunci, fără să-i fi făcut vre-un rău, nu scăpa nici un prilej să mă ultragieze. Ani consecutivi Eminescu mă isbi sub propria semnătură întrebuințând calomnia și invectivele. Nici familia mea nu fu respectată”

În anul 1883, Macedonski scrie o epigramă „inofensivă”, fără a bănui urmările catastrofale, care-i vor schimba cariera și întreaga viață:

Un X… pretins poet-acum

S-a dus pe cel mai jalnic drum…

L-aș plânge dacă-n balamuc

Destinul lui n-ar fi mai bun,

Căci până ieri a fost năuc

Și nu e azi decât nebun.

În urma acestei epigrame, Macedonski a fost sever sancționat de societate. Opinia publică, printr-o rară unanimitate, și-a dat mâna pentru a-l declara mort moralmente pe cel care a avut cruzimea să zvârle aceste sarcasme marelui poet când boala îl doborâse. Consecințele au fost extrem de drastice, încât Macedonski a ajuns să nu mai aibă nici pâinea cea de toate zilele în cel mai strict sens al cuvântului.

Poetul vrea să se disculpe, dar ziarele refuză să-i publice cuvântul, abonații Literatorului îi înapoiază foaia, societatea se destramă. Este arătat pe stradă devenind un obiect al oprobriului public, iar sfera aristocratică, foarte înrâurită de Maiorescu, încetează a-l mai ajuta.

Doar ziarul Românul îi dă ocazia să se disculpe la 9 august 1883:

„Domnule redactore, ziarul d-voastră s-a făcut ecoul unei afirmări și unei insulte ce și-a luat izvorul de la dl. Ventura. Nu sunt ținut să dau seama nimănui cui adresez epigrame atunci când desemnez pe adrisanți cu X.”

Rondelul beat de roze 

De roze e beată grădina 
Cu tot ce se află imprejur 
E beat si cerescul azur, 
Si zizâie, beată, albina.

Se clatină parcă lumina,
Un tunet e simplu murmur. --
De roze e beată gradină
Cu tot ce se află-mprejur.

Dar iată... -- A mea nu e vina...
Chiar eu, in gentil trubadur,
Visind, lânga-al apei susur,
Mă schimb, asteptându-mi regina... -
De roze e beată grădina.

P.S. Cărţi de pe rafturile noastre: „Thalassa” București 1993; „m-am uitat la fericiți...” București 1991; „Poezii” Cluj 1981; „Cartea de aur” București 1975; „Versuri” Chișinău 1999; „Versuri și proză” București 1969; „Excelsior; Poema, rondeluri”.