„Prima zi” de Marc Levy
– romanul-enigmă
„Există o legendă, care spune că un copil aflat în pântecele mamei, cunoaşte
totul despre misterul Creaţiei, de la începutul lumii, până la sfârşitul timpului.
La naştere, un mesager trece pe deasupra leagănului său şi îi pune un deget pe
buze, pentru ca el să nu dezvăluie niciodată secretul care i-a fost încredinţat
– secretul vieţii. Degetul, care şterge pentru totdeauna memoria copilului,
lasă un semn. Acest semn, îl au toţi oamenii deasupra buzei superioare, cu
excepţia mea.
În ziua în
care m-am născut, mesagerul a uitat să mă viziteze şi eu îmi amintesc totul
...”
Această legendă, care este un
fel de laitmotiv al romanului „Prima zi” de Marc Levy inspiră, captivează,
seduce.
De prin
clasa a opta, pe când eram mare fan al operei
lui Jules Verne, nu am prea citit romane de aventuri (cu excepţia unuia, care
mi-a nimerit întâmplător în mână anul trecut – e vorba de „Cel rătăcit” de
Aurelian Silvestru). Mă plictiseau şi după câteva pagini, îmi pierea interesul
pentru lectură. Le-am evitat cu insistenţă până nu demult, când am luat de pe
rafturile bibliotecii romanul „Prima zi”, de Marc Levy. Am fost tentată mai
mult de numele autorului, despre care auzisem foarte multe şi pe care tot
intenţionam să îl lecturez. Denumirea cărţii a venit ca un element complementar
la ceea ce era până în acel moment: MARC LEVY – un fel de dimensiune
necunoscută, din care apucasem să citesc aleatoriu fraze pline de sens care se
potriveau cu starea mea de spirit şi care produceau un efect de ecou în mintea
mea, în care LEVY era motivul principal. Căutam romanul „Unde eşti?”, dar
datorită unui cititor mai harnic care îl luase înaintea mea, am optat pentru
„Prima zi”. Când am făcut alegerea, nu ştiam încă ce mă aşteaptă. Numele mi se
asocia cu mult mister, iar întrebarea cu care autorul dă start unei aventuri de
zile mari - „Unde încep zorii?” - îmi spunea un singur lucru – magie. Aşezată
confortabil în fotoliu, am început călătoria alături de cele două personaje –
Keira şi Adrian – protagoniştii unei poveşti de dragoste ce părea uitată, pe
care viaţa îi aduce din nou împreună pentru atingerea unui scop comun şi pentru
rezolvarea unui mister. Ea este arheolog, el – astrofizician. Până şi cuplul
profesional pe care aceştia îl formează ne duce cu gândul la necunoscut, la
cosmic, la cunoaştere, la sete de descoperire. Acţiunea romanului este
concentrată în jurul unui pandativ, care îi este făcut cadou lui Keira în
Etiopia, unde aceasta face săpături arheologice pentru a găsi primul om.
Pandativul, care mai are câţiva „fraţi gemeni” împrăştiaţi în diferite colţuri
ale lumii, are iniţial proprietatea unică de a reflecta bolta cerească de acum
400 de milioane de ani şi, se pare că, datează tot din acea perioadă. Alipite,
aceste pandative proiectează un filmuleţ despre indicii care ne-ar ajuta să
înţelegem de unde provenim. Străbătută de un mister continuu, de surprize care
apar la fiecare câteva rânduri, romanul lui Marc Levy nu te lasă să respiri.
Alături de personajele principale, străbaţi lumea, având pe urmele tale agenţi
secreţi care vor să te oprească să faci o descoperire care ar putea bulversa o
lume întreagă. Paris, Londra, Amsterdam, China, Grecia, Etiopia, Birmania,
Chile – treci prin toate cu o viteză fulgerătoare, căci paginile se răsfoiesc
parcă singure. O carte care, în opinia mea, merită citită, care mi-a captat
atenţia şi m-a făcut curioasă. Pe lângă acţiunea sa formidabilă, „Prima zi” te
documentează (destul de amănunţit, aş zice eu) despre călătoriile primelor
civilizaţii, despre manuscrise de o valoare incontestabilă, despre specificul
lumii orientale şi exotice. Un roman-enigmă. O enigmă-documentar. Finalul,
încărcat de tragism, te motivează să-i citeşti şi a doua parte, intitulată
„Prima noapte”, în care magia şi misterul par să se accentueze.
Menţionam mai devreme despre
romanul „Cel rătăcit” de Aurelian Silvestru. O menţiune intenţionată, recunosc,
provocată de amalgamul de sentimente aproape identice pe care le-am trăit în
timpul lecturii acestor 3 romane (acum iau în calcul şi „Prima noapte”). În
fond, mesajul pe care îl transmit ele este acelaşi – orice descoperire
ştiinţifică, capabilă să zdruncine credinţa umanităţii într-o forţă superioară,
nu trebuie dusă la bun sfârşit. Nu pentru că nu am merita să ştim unele
lucruri, ci pentru că aceasta ar „dezrădăcina” concepţia de bine şi de rău, ar
distruge încrederea într-o viaţă mai bună şi ne-ar lăsa pustiiţi, săraci în
suflet şi neputincioşi în faţa unei lumi ce se mişcă în ritmuri nebune.
Mihaela Raileanu,
cititor Biblioteca „Ovidius”