Titlu
în dialog cu comunitatea
BIBLIOTECA OVIDIUS ÎŢI OFERĂ CE ARE MAI BUN: INFORMAŢIE UTILĂ, CELE MAI ATRACTIVE SPAŢII, BIBLIOTECARI CALIFICAŢI
VINO ŞI TE VEI CONVINGE!
Menu
-
Calendarul
evenimentelor -
Despre noi
-
Servicii
oferite -
Produsele
bibliotecii -
Programe
si ateliere -
Personal
-
Intreab@
bibliotecarul -
Pagina
cititorului -
Feedback
- Regulament pentru public
- Structura Organizatorica a Bibliotecii
- Servicii si facilitati
- Inscrierea la biblioteca
- Consultarea publicatiilor
- Accesul la calculatoarele bibliotecii
duminică, 31 mai 2015
vineri, 29 mai 2015
Poetul care a trăit prin și pentru poezie
Semne de carte şi biblioteci
Juan Ramón Jiménez s-a născut în satul andaluz
Moguer, în 1881. Vădind o vocație precoce, la paisprezece ani se poate mândri
cu poezii publicate în câteva reviste din Andaluzia. La nouăsprezece ani
vine la Madrid, unde intră în legătură cu cercurile moderniste. Ruben Dario îl
elogiază pentru "suavitatea melancolică" a versurilor sale,
care trezesc "dorul de imposibil", și îi sugerează titlul
unuia din primele volume: Almas de violeta (Suflete de
violetă). De la aceste prime versuri până la anii maturității, Juan Ramón
Jiménez este un exemplu strălucit de sacrificiu pe altarul poeziei, pe care o
slujește cu o fervoare mistică. A trăit prin și pentru poezie, dăruit cu totală
devoțiune unei munci tenace de purificare continuă a operei sale:
"Pentru mine
poezia a fost întotdeauna contopită intim cu întreaga mea existență."
Timp de peste jumătate
de secol, cât se desfășoară munca sa neobosită de cizelare a operei ("Nici
o zi fără o hârtie ruptă"), el a fost pentru mai multe generații de
poeți - de la modernismul începutului de veac până la școlile de avangardă -
scriitorul venerat, poetul prin excelență, "maestrul indiscutabil",
cum îl numea Rafael Alberti într-o frumoasă carte de amintiri.
Într-o schiță auto
biografică publicată în revista Renacimiento, Juan Ramón Jiménez
trece în revistă principalele evenimente și stări sufletești care stau la
originea operelor sale: "Miros de tămâie și de flori, o fereastră deschisă
spre grădină, o terasă cu trandafiri pentru nopțile cu lună se transformă în Arii
triste"; o lungă ședere în munții Guadarrama se reflectă în volumul Pastorale;
apoi vine o "toamnă galantă - cu azur de aur - care prilejuiește Jurnalul
intim și Grădini îndepărtate; aceasta e perioada în care
muzica umple cea mai mare parte din viața mea". Urmează o epocă dificilă
pentru poet, o epocă de "oboseală, frig și gânduri de sinucidere". O
gravă depresie nervoasă, care-l va însoți cu intermitențe toată viața, îl
silește să rămână câțiva ani în sanatorii, la Madrid și în sudul Franței. După
o călătorie prin Franța și Italia, se retrage în 1907. în satul
natal, unde scrie celebra carte Platero și eu. În 1912 revine
la Madrid unde rămâne douăzeci și cinci de ani, trăind în intimitatea poeziei
și oarecum la marginea vieții literare, căci viața lui de izolare mândră și
concentrată este în întregime subordonată operei. După propria lui apreciere,
duce o existență "singurătate și meditație", în compania
"trandafirului de argint al experienței proaspete", într-o
"indiferență absolută pentru aspectul practic al vieții", și
"hrănindu-se numai cu frumusețe".
În anul 1916 are
loc un eveniment decisiv în viața sa : în urma unei călătorii în SUA,
se căsătorește cu Zenobia Camprubi Aymar (traducătoare în spaniolă a lui Rabindranath
Tagore, care-i va deveni colaboratoare neprețuită. După izbucnirea războiului
civil spaniol, ia drumul exilului și devine profesor de literatură spaniolă la
diferite universități din Statele Unite, Cuba, Puerto Rico. În 1956 i s-a
decernat Premiul Nobel pentru literatură. Moare la 29 mai 1958, în Puerto Rico.
P.S. Cartea de pe raftul bibliotecii:
Platero și eu (București, 1966).
Cultura în lume
29 mai
1953: Neo–zelandezul Edmund Hillary și șerpașul Tenzing
Norgay sunt primii oameni care au ajuns pe Everest.

1985: Dezastrul de pe stadionul Heysel din Bruxelles: 39 de spectatori
au murit și sute au fost răniți, în urma prăbușirii unei tribune.
joi, 28 mai 2015
O oră de poveste televizată cu picii de la Ovidius
Preotul povestitor
Semne de carte
și biblioteci
Ziarist și prozator român, Ion Agarbiceanu s-a născut în comuna Cenade din
județul Alba, la 12 septembrie 1882. Studiile gimnaziale le face la Blaj, iar
cele superioare la Budapesta, absolvind în 1904 Facultatea de Teologie.
Incepe să scrie poezie încă din timpul liceului, publicând primele versuri în
revista Unirea din Blaj. A debutat cu proză în anul 1900, publicând schița
"În postul Paștelui" în paginile aceluiași ziar. Colaborează și cu
alte reviste precum Familia, Tribuna, Tribuna literară, Sămănătorul, publicând
versuri sub diferite pseudonime. Trimite și câteva schițe umoristice la
Drapelul din Lugoj semnate cu pseudonimul Potcoavă.
In anul 1902 îi apare în revista Luceafărul schița
"Badea Niculae", în 1903 publică În sâmbăta Floriilor, Matușa Stana, iar în 1904 Mistrețul, Hoțul și Pe mal. In 1905 i-a apărut primul volum de schițe și
povestiri "De la țară", pentru care este premiat in 1907 de
Astra.
Fără a renunța la povestire, Ion Agarbiceanu scrie și romane, primul fiind
publicat în anul 1912: Legea trupului (Povestea unei vieți), urmat de Căsnicia lui Ludovic Petrescu
(1912) și Legea minții (Povestea altei vieți) (1915).
Ion Agarbiceanu a deținut mai multe funcții politice în Parlamentul României, a
fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1919 și membru în
Comitetul de conducere al Societății Scriitorilor.
Scriitorul a decedat pe 28 mai 1963 și este înmormântat în
cimitirul Hajongard din Cluj. Mormântul său a fost declarat monument istoric în
anul 2012.
P.S. Din colecția Bibliotecii „Ovidius”:
Faraonii (București, 1961); Povestiri (București, 1962); Strigoiul (București,
1969); Duhul băilor (București, 1976); Schițe și nuvele (București, 1983); Nuvele
(București, 1985); Nuvele (București, 1986); Arhanghelii (București, 1986);
Povestiri (București, 1989); O lacrimă fierbinte (Cluj-Napoca, 1991); Povestiri
și nuvele (Galați, 1993); Fefeleaga (Chișinău, 2001.)
Cultura în lume
1948:
Printr-un decret al guvernului Petru Groza, Regelui Mihai, și
membrilor familiei regale li s-a retras cetățenia română.
1987:
Celebrul zbor al unui avion pilotat de cetățeanul vest-german, Mathias
Rust, care a violat spațiul aerian al URSS și a aterizat în Piața
Roșie.
1995: Orașul
rus Neftegorsk este lovit de un cutremur de 7,6 grade
pe scara Richter; peste 2.000 victime, reprezentând 2/3 din totalul
populației.
1999:
La Milano, Italia, după 22 de ani de lucrări de restaurare, capodopera
lui Leonardo da Vinci, Cina cea de Taină este expusă publicului
din nou; vizitatorii au obligația de a privi de departe pânza și pot sta doar
pentru 15 minute.
miercuri, 27 mai 2015
Poet atașat cauzei clasei muncitoare
Semne de carte și biblioteci
Emil Isac s-a
născut la sfărșitul primăverii anului 1886, la Cluj și a fost un poet român,
membru corespondent (din 1948) al Academiei Române.
Emil Isac a fost fiul avocatului Aurel Isac (1845–1932) și al
soției sale, profesoara de desen, Eliza născută Roșescu (1854–1922).
A studiat la Liceul Piariștilor din Cluj și Liceul Grăniceresc din Năsăud.
A urmat cursurile de la Facultatea de Drept și Facultatea de Științe Sociale de
la Cluj. A locuit în mare parte din viața sa, în orașul Cluj (mai
exact începând cu 1895). A debutat în 1903 cu poezia La
umbra plopilor în data de 25 noiembrie, în revista „Familia” apoi a
colaborat la „Viața nouă”, „Noua revistă română”, „România muncitoare”,
„Cuvântul liber”, „Viața românească”, etc. Printre poeziile sale cele mai
cunoscute se numără Mama, Ochii tăi albaștri și Pe
lângă apa care trece.
Deja de pe vremea studiului la Facultatea de Științe Juridice din Cluj,
Emil Isac a făcut cunoștință cu ideile progresiste și umanitariste și s-a atașat
cauzei clasei muncitoare.
După moartea sa, în 1954 a fost înființat un muzeu în casa sa din
Cluj, format din trei mari camere, dedicate vieții poetului, tatălui său și
lucrărilor sale.
Ochii tăi albaştri
Ochii tăi albaştri
Anii cum i-au în negrit.
Clipele dulci au murit.
Anii cum i-au în negrit.
Clipele dulci au murit.
Mâinile tale albe
Străină pâinea altora taie,
Şi ciocârliile le-a învins o cucuvaie.
Străină pâinea altora taie,
Şi ciocârliile le-a învins o cucuvaie.
Părul, pe care l-am
mângâiat,
De amintiri grele, se albeşte.
Părul tău ca un gând creşte.
De amintiri grele, se albeşte.
Părul tău ca un gând creşte.
Unde te-ai dus? Doar
ai rămas...
Doar ceva s-a dus din tine:
Iubirea s-a dus, că n-a vrut să rămâie cu mine.
Doar ceva s-a dus din tine:
Iubirea s-a dus, că n-a vrut să rămâie cu mine.
O, dacă am putea-o
prinde
Ca pe-o pasăre vrăjită şi călătoare,
Ne va mai cânta în zorile aprinse de soare?
Ca pe-o pasăre vrăjită şi călătoare,
Ne va mai cânta în zorile aprinse de soare?
Cultura în lume
27 mai
1703: Țarul Petru cel Mare a fondat orașul Sankt Petersburg.
1851: Domnișoarele
de viță nobilă Vera și Liubov Kozlova inaugurează la Chișinău „Basarabia țaristă”,
un pension particular pentru fete de nobili
1933: The Walt Disney Company lansează desenul animat
"Three Little Pigs" cu hit-ul său, "Who's Afraid of the Big Bad
Wolf?"
1937: A fost inaugurat Podul Golden Gate, la acea vreme fiind podul
suspendat cu cea mai mare distanță între
stâlpii de susținere din lume.
1938: Conducătorul Mișcării
Legionare, Corneliu
Zelea Codreanu, este condamnat
la 10 ani de muncă silnică. El nu va mai părăsi practic niciodată inchisoarea.
1941: Al Doilea Război
Mondial: Vasul german Bismarck este
scufundat în Atlanticul de Nord cu 2.300
de oameni la bord.
1963: Bob Dylan lansează
albumul The Freewheelin' Bob Dylan.
1984:
A fost resfințită Biserica Neagră din Brașov, în urma
lucrărilor de restaurare începute în anul 1970.
1994: Rusia: Revine în țară, după un
exil de 20 de ani, Aleksandr Soljenițîn, scriitor, laureat
al Premiului Nobel pentru Literatură, pe anul 1970.
marți, 26 mai 2015
În cămașă de cireașă la Grădinița 78


luni, 25 mai 2015
Un scriitor persecutat de comuniști
Semne de carte
și biblioteci
Vintilă Corbul s-a născut la 26 mai 1916 în București și provine dintr-o familie foarte bogată.
Sofia, mama acestuia, deținea acțiuni la diverse bănci și studiouri de film
americane, motiv pentru care vizitele în Statele Unite ale Americii erau
experiențe curente. Constantin Popescu Corbul, tatăl adoptiv al autorului,
provine dintr-o mică, dar înstărită familie boierească; deținea multe
proprietăți în București și în țară, podgorie la Drăgășani și chiar un grajd cu cai de curse. Lui Vintilă
Corbul i s-a sugerat de către părinți că tatăl său vitreg este de fapt tatăl
natural. C.P. Corbul s-a căsătorit cu Sofia, mama lui Vintilă, după divorțul
acesteia de Mihail Economu, și i-a adoptat imediat copilul. Astfel se explică
numele complet al autorului: Vintilă Dumitru Economu Popescu Corbul.
Deși visa să devină ambasador, la îndemnul părinților, Vintilă Corbul urmează
cursurile Facultății de Drept și
devine magistrat. În paralel, pentru a-și alimenta propria pasiune,
urmează Facultatea de Litere și
Filozofie - secția Istorie. La doar 23 de ani, imediat după
absolvirea facultății, Vintilă Corbul se angajează judecător.
Fiind un "răzvrătit", se căsătorește cu Ana
Stoenescu, fata unui simplu muncitor.
Vintilă Corbul a fost, în al II-lea Război Mondial, locotenent de artilerie antiaeriană și, ulterior,
pilotul comandantului forțelor aeriene române.
După război, toate proprietățile familiei sunt
confiscate. Vintilă Corbul și familia sa sunt evacuați și forțați să locuiască
în bucătăria unui imobil șubrezit, într-una din cele patru camere locuite de
patru familii. Diplomele sale nu mai sunt „valabile”; este exclus din
magistratură din cauza originii sale burgheze și a arestării tatălui său de
către comuniști. Ocupă un post de bibliotecar, la o bibliotecă de cartier, dar
este dat afară din aceleași motive, după numai 6 luni. Vintilă Corbul,
licențiat în istorie și magistrat, ajunge muncitor necalificat și, ulterior,
inginer la ICAB (Întreprinderea Canal și Apă București), unde lucrează aproape
15 ani. La scurt, timp Ana Stoenescu divorțează și fuge cu un evreu bogat, în Los Angeles.
Câțiva ani mai târziu se căsătorește cu Ioana
Sân-Giorgiu, fiica scriitorului legionar Ion
Sân-Giorgiu, ce fusese judecat
și condamnat la moarte de regimul comunist. Ioana Sân-Giorgiu a fost dată afară
de la Conservatorul de Arte Dramatice și se vede obligată să se angajeze
muncitoare necalificată într-o fabrică de cuțite. Pentru a-și completa modestul
venit, tânăra familie începe să traducă opere literare din limbile franceză și
engleză.
Din cauza condițiilor grele de muncă, Vintilă Corbul
se îmbolnăvește de tuberculoză oculară, intră în concediu medical și rămâne
acasă. În perioada de aproape 2 ani în care își tratează boala, începe din nou
să scrie la aproape 30 de ani de la apariția ultimului său roman. Idolii de aur
- Dinastia Sunderland - Beauclair (3 volume) dă startul
succeselor, cartea fiind editată mai târziu în franceză și poloneză. Din acel
moment nu a mai fost nevoit să se angajeze.
În timp ce scria Căderea Constantinopolelui,
cartea ce îl va lansa definitiv, Vintilă Corbul primește o lovitură foarte
puternică. Ioana moare răpusă de cancer la numai 35 de ani, iar autorul este
marcat definitiv și nu se mai căsătorește niciodată.
Vintilă Corbul a părăsit ilegal România în 1979, în
plină glorie, împreună cu Eugen Burada.
S-au mutat într-un mic orășel lângă Paris, iar Vintilă Corbul a locuit până la moarte în același loc în care s-a
stabilit. Multe dintre titlurile sale au fost editate în franceză, poloneză,
rusă, arabă.
Moare la începutul lui 2008 la Paris.
P.S. Din colecția
noastră: Dinastia Sunderland Beauclair (București, 1993); Căderea
Constantinopolului (București, 1993); cu Mircea Eugen Burada „Oameni în Rolls
Royce (București, 1993).
Cultura în lume
26 mai
1920: Constantin Brâncuși a participat, la Paris, la „Festivalul Dada", împreună cu André Gide, Paul Valéry, F.
Léger etc., fiind unul dintre semnatarii manifestului intitulat „Contre
Cubisme, contre Dadaisme"

Henriette Yvonne Stahl s-a născut cu verdictul „non viable”
Semne de carte și
biblioteci
Scriitoarea s-a născut în toamna anului 1900
la Saint Avald, în Lorena, într-o familie franceză. Medicii francezi o
decretaseră la naștere "non viable", mama ei trecând prin mari
probleme financiare și depășind o depresie profundă. În 1901 familia ei se
stabilește în România, și scriitoarea primește cetățenia română. Tatăl
său, Henri Stahl a fost autorul unei celebre metode de
stenografie și stenograf șef al Parlamentului, prietenul de o viață al
istoricului Nicolae Iorga. Face
liceul în particular, începe școala la vârsta de 9 ani din cauza sănătății ei șubrede. În anul 1918 este trimisă de părinți ca să locuiască la țară,
în familia ordonanței, care-i salvase viața tatălui ei pe front, Iordache
Dumitru. Soția acestuia este prototipul eroinei romanului "Voica".
Debutează în literatură cu poeme în proză, publicate în revista "Flacăra", în 1931. Urmează "Conservatorul de Artă Dramatică" din București, între anii 1922 - 1925, unde studiază Actoria, la clasa
actorului Ion Livescu. În 1931 îl cunoaște pe poetul Ion Vinea, alături de care va rămâne 14 ani. În 1945, îl cunoaște pe romancierul Petru Dumitriu, cu ocazia premierii acestuia pentru cea mai
bună nuvelă a anului. Acesta se mută la ea acasă, în 1946, (inițial lângă Cișmigiu, ulterior pe Bulevardul Pake Protopopescu nr. 89, unde se află și acum o plachetă "în memoriam" a
scriitoarei). Legătura dintre ei va dura aproximativ 10 ani, în pofida diferenței
mari de vârstă (24 de ani!). În 1954 are loc un episod interesant: căsătoria
celor doi, urmată aproape imediat de divorț. Explicația: probabil este dorința
de a-i asigura scriitoarei un venit decent și statutul de relativă protecție în
fața abuzurilor, ca fostă soție de nomenclaturist. Unele dintre romanele ei, tipărite între cele
două războaie mondiale, vor fi primite elogios de Garabet
Ibrăileanu și
de Mihail Sadoveanu, mai ales că debutul cu romanul "Voica", se
va produce în paginile "Vieții Românești" (1924). Participă cu acest roman la concursul de
debut în proză al ziarului "Dimineața", și deși nu îl câștigă, va intra în
atenția câtorva mari critici sau scriitori din epocă. Romanul, care va fi
retipărit după 1944, și apoi, în a treia ediție, abia în 1972, conține o imagine neidealizată a existenței
rurale, prezentând faptele în stil naturalist, dar și justficându-le. Romanul
"Voica" obține
Premiul Societății Scriitorilor Români, în același an. A scris și literatură în
limba franceză, iar o parte dintre romanele ei au fost publicate în Franța, în traducere proprie. Se stinge din viață la
București, în ziua de 25 mai 1984.
P. S. Cărți din colecția bibliotecii: Pontiful (București,
1972); Fratele meu omul (București, 1973); Lena, fata lui Anghel Margarit
(București, 1977); Mătușa Matilda (București, 1977); Martorul eternității (S.
I. 1995).
Autoarea primului roman istoric francez
Marie-Madeleine Pioche de La Vergne, comtesse de La Fayette (a fost botezată în primăvara anului 1634, la 18 martie. A
fost o scriitoare franceză, cunoscută în special pentru La Princesse de Clèves,
primul roman
istoric din această țară și unul
dintre primele romane din
literatura universală.
Prin echilibrul
mijloacelor stilistice și concentrării artei narative, poate fi considerată o
reprezentantă însemnată a clasicismului francez. Analistă a pasiunii erotice, suport unic al intrigii, ce se
manifestă ca forță destructivă inflexibilă, autoarea supune personajele unei
cenzuri morale ferme, de factură jansenistă. A
scris: la 1662 - Principesa de Montpensier ("La
Princesse de Monpensier"); 1678 - Principesa de Clèves ("La
Princesse de Clèves"); 1724 - Contesa de Tende ("La
comtesse de Tende"), capodopera sa; 1731
- Memorii despre curtea Franței pentru anii 1688 și 1689 ("Mémoires
de la cour de France pour les années 1688 et 1689"). Scriitoarea s-a stins
la 25 mai 1693.
Condamnat pentru „omisiune de denunț”
Semne de carte şi biblioteci
Ștefan Augustin Doinaș (pseudonimul literar al lui Ștefan
Popa) s-a născut la 26 aprilie 1922 în localitatea Cherechiu, comuna Sântana din județul
Arad (interbelic),
"într-o casă de oameni înstăriți". Împrejurarea, norocoasă în
perioada dinainte de război, se va dovedi nefastă după instaurarea comunismului
("Pe vremea represiunii comuniste părinții mei au fost declarați chiaburi. În fond, erau proprietarii a 16 ha de
pământ!"). În toamna anului 1941, absolventul de liceu pleacă
la Sibiu - unde se refugiase Universitatea clujeană, după
trecerea Ardealului de Nord sub jurisdicție maghiară - și se înscrie la
Medicină, dar încă din primul an frecventează și cursurile de la Litere și
Filosofie. În anul 1944 se și transferă la această facultate, unde
îi are ca profesori pe Lucian Blaga. În 1948 absolvă facultatea și se întoarce ca profesor în
satul său natal; predă apoi româna la Hălmagiu și, în continuare, la Gurahonț, cheltuind în total cu profesoratul șapte ani. În 1955 renunță la învățământ și se stabilește la București,
unde îi reîntâlnește pe unii dintre "cerchiști". Împreună cu ei își
face iluzia că, după moartea lui Stalin și
venirea la putere în URSS a
lui Hrușciov, se va produce și înRomânia un
"dezgheț". Trăiește din stilizări și reușește să publice și câte ceva din textele
proprii, iar la 1 ianuarie 1956 se angajează ca redactor la revista Teatru, datorită intervenției lui Radu Stanca. Arestat la 3 februarie 1957,
este condamnat la un an de închisoare "pentru omisiune de denunț". ("...în
redacția revistei Teatru -
unde mă aflam cu I. D. Sîrbu - a venit Marcel Petrișor, tot un arădean, un
originar de pe meleagurile arădene, care ne-a informat despre revoluția din
Ungaria. Ne-a spus că, în cazul în care va fi și la noi manifestație, armata va
fi de partea noastră, după care vom cere scoaterea limbii ruse din învățământ și
așa mai departe... După trei zile
Marcel Petrișor a fost arestat, iar eu am fost ridicat după trei luni. De ce?
Marcel Petrișor a fost bătut cu ranga ca să spună cu cine a mai stat de vorbă
în legătură cu revoluția din Ungaria, aflându-se astfel și despre mine! [...] Eu am fost condamnat la un an, cu circumstanțe
atenuante, pentru omisiune de denunț.") La 5 februarie 1958 este
eliberat, iar la 8 aprilie 1958 se
căsătorește cu Irinel Liciu, primă balerină la Operă. Până în 1963 i se
interzice să reintre în viața literară. Apoi, George Ivașcu îl angajează la revista Lumea.
Din 1969 începe
să lucreze în redacția revistei Secolul XX (al cărei redactor-șef va deveni în 1992). A fost,
în ultimul deceniu al vieții, directorul revistei Secolul XX, apoi
președintele fundației cu același nume, care s-a transformat înSecolul 21.
Publică numeroase cărți - de poezie, de critică literară - și traduce din mari
scriitori ai lumii, remarcându-se printr-o înaltă ținută intelectuală și
printr-o atitudine demnă în raport cu autoritățile. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele
sale culturale și literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind
academician în anul 1992. În apropierea vârstei de 80 de ani, în 2000, debutează ca prozator, cu volumul T de
la Trezor. După 1989 devine membru al Academiei Române și senator (din partea Partidului Alianța Civică) în Parlamentul
României. Face și
publicistică politică, de pe o poziție anticomunistă intransigentă. A murit pe data de 25 mai 2002. Imediat după moartea sa, soția sa, fostă prim balerină a
Operei Române, Irinel
Liciu, se sinucide. Cercetări
recente efectuate de un grup de cercetători ai Consililui National de Studiere al Arhivelor Securitatii (CNSAS) indică faptul că în perioada detenției a
devenit informator al Securității statului.A decedat la data de 25 mai 2002 și este
înmormântat la București.
P.S. Din colecția noastră: Seminția lui Laokoon (București, 1967); Alter ego (București, 1970); Ce mi s-a întâmplat cu două cu cuvinte (București, 1972); Papirus (București, 1974); Anotimpul discret (București, 1975); Poeme (București, 1983); Vânătoare cu șoim (București, 1985); Interiorul unui poem (București, 1990); Ovidiu la Tomis (versuri din exil) (Craiova, 1998); Brutus și fiii săi (București, 1996); Psalmi (București, 2003).
P.S. Din colecția noastră: Seminția lui Laokoon (București, 1967); Alter ego (București, 1970); Ce mi s-a întâmplat cu două cu cuvinte (București, 1972); Papirus (București, 1974); Anotimpul discret (București, 1975); Poeme (București, 1983); Vânătoare cu șoim (București, 1985); Interiorul unui poem (București, 1990); Ovidiu la Tomis (versuri din exil) (Craiova, 1998); Brutus și fiii săi (București, 1996); Psalmi (București, 2003).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)